Armata lu’ pește

Este o inepție să prezinți opiniei publice ca pe o mare realizare, în octombrie 2006, renunțarea oficială la obligativitatea stagiului militar. Dacă aceasta s-ar fi întâmplat cu 10-12 ani în urmă, mai treacă-meargă. S-ar fi prevenit zecile de sinucideri ale răcanilor cu “arma din dotare”. Nu s-ar mai fi produs atâtea violențe între camarazi, care au culminat cu cazul omorului multiplu, urmat de sinuciderea criminalului, petrecut între jandarmii “în termen” care asigurau paza Arhivelor Naționale de la Baia-Mare. Dacă am fi optat încă de atunci pentru o armată de profesioniști, redusă numeric, nu ar mai fi fost posibile desele licitații trucate pentru alimente expirate, bocanci sau izmene kaki. Ar fi dispărut mai repede sute de posturi de pierde vară. Tinerii țării ar fi putut gândi și respira mai liber, netraumatizați pe viață de regimul idiot din cazărmi. Anii de comunism au accentuat exact acest rost ascuns al stagiului militar obligatoriu, de a-i integra pe micii rebeli într-o societate a capetelor plecate. Cătănia era o școală de îndobitocire programată, de acomodare a individului cu ierarhii nejustificate de valoare, de supunere la ordine discreționare și absurde. Dacă supraviețuia infernului, tânărul lăsat la vatră era un conformist, lipsit de iluziile ce puteau periclita sistemul politic cazon din România socialistă.

Și totuși, este o enigmă marea încredere acordată de români armatei. Conform unui recent sondaj CURS, armata este creditată cu multă și foarte multă încredere de 70% din populație. Procentul de încredere ajunge până la 53% chiar și în rândul jurnaliștilor, o categorie profesională cu înalt nivel de informare și pregătire școlară, implicit mai critică și cinică. Rezultatele atât de roze sunt o gogoriță a celor plătiți să facă astfel de sondaj. Autoritățile sunt conștiente de lipsa de realism a aprecierilor. La investirea lui Sorin Frunzăverde, săptămâna trecută, ca nou Ministru al Apărării, președintele Traian Băsescu a declarat că “armata este departe de a demonstra realitatea așa cum e ea arătată în statistici, și încă și mai departe de angajamentele internaționale ale României în acest domeniu.”

De câteva decenii, în afară de manevre de rutină și exerciții regizate, armata română nu a fost pusă într-o situație reală în care să-și dovedească profesionalismul și eficiența. La prima ocazie majoră ivită, și-a dovedit limitele. Prilejul concret a apărut în decembrie 1989. Armata s-a comportat lamentabil. Când nu au tras în populație, bravii ostași români au tras unii în alții. Masacrul zecilor de soldați de la Otopeni este un record al imbecilității militare. Armata română s-a lăsat cu ușurință indusă în eroare. A dat dovadă de slăbiciune, dezorganizare, naivitate și slabă dotare tehnică. Nici nu se putea aștepta altceva de la o instituție învechită, depășită de vremuri. Este dureros să-ți închipui cum s-ar fi descurcat în cazul unei confruntări adevărate, cu o armată străină ordonată. Se sparie gândul. Numai că rateurile din decembrie ’89 nu au fost luate în seamă. S-a dat vina pe teroriștii invizibili, pe spionii estici și pe complotul internațional. Militarii au fost martirizați și ei alături hoții Revoluției, toți grupați în jurul bătrânului bolșevic Iliescu. S-au adăpat împreună de la același izvor de minciună și simpatie populară. Doar că rezerva au consumat-o în ritmuri diferite. Politicienii – puși, ulterior, în situația să guverneze, să-și facă averi, să întrețină legenda care-i legitima pe toți – și-au epuizat mai rapid capitalul inițial de încredere. Armata, mai încet. Mai pe îndelete.

Capii armatei române postdecembriste au valorificat în mod mai discret noile oportunități. Invocând interesul național sau secretul militar, marile escrocherii puse în operă de unii comandanți au răzbit mai greu spre urechile și ochii populației. Totuși, au ajuns în paginile ziarelor dosarele “Motorola”, schimburile de terenuri cu Becali, “fregatele”, achizițiile măsluite de tehnică, combustibili și tot ce consuma o armată supradimensionată numeric. Mai greu, dar s-a aflat de ele. Explicația constă în trocul ce a funcționat din 1989 până în aceste zile. Într-o țară nesigură, prinsă într-o tranziție buimacă, cei care au confiscat puterea politică nu s-au putut lipsi de cea mai obedientă, mai conservatoare și obtuză instituție. Armata a fost garantul acestei asocieri politice fundamentate pe o mare minciună, bastionul ultim în fața potențialelor nemulțumiri și reacții sociale. Ar fi funcționat conform acelorași reguli și după 2007 dacă nu ni s-ar fi atras atenția că nu mai putem ieși în lumea bună cu o asemenea diformă potaie de pază.

Alexandru LELE