Pentru cine trag clopotele la Mura Mică?

O îngrămădeală de bârne înnegrite de vreme, un acoperiș costeliv și o cruce bleagă tocmai în vârf. Smeriți, localnicii o numesc biserică. Preotul zâmbește amar. Pentru el, lăcașul din Mura Mică este un subiect aproape încheiat. La fel, și cel din Mura Mare.

Mura Mică este o localitate aproape pustie. Ulițele ei sunt mai tot timpul goale și o liniște sinistră le înfioară. Vreo douăzeci de bătrâni neputincioși sunt singurele suflete care au mai rămas aici. Din două case, cel puțin una este părăsită. În centru, Căminul Cultural pare că a obosit și el de atâta tăcere. Pe vremuri era neîncăpător pentru țăranii care-i treceau pragul. Acum, prin zidurile surpate, vântul suflă a jale. La doar câțiva pași distanță, școala e la fel de încremenită. De mult n-au mai răsunat în ea glasuri de copii. În ea își mănâncă bătrânii pomenile, înciudați că pe zi ce trece acestea sunt tot mai multe și ei sunt tot mai puțini. În vârful dealului, putredă și stingheră, biserica își stinge încet și ultimul licăr de speranță pe care-l mai aruncă asupra chinuitul sat.

Se poate și mai rău…

Nimeni nu știe exact când a fost construită. Cel mai probabil, pe la sfârșitul secolului 17. Pe atunci, în sat existau doi preoți. Astăzi, atât Mura Mică, cât și Mura Mare aparțin de parohia Teleac, iar preotul abia reușește să se împartă între cele trei biserici.

De-a lungul timpului, lăcașul a tot fost renovat și îmbunătățit, dovadă că mai toți credincioșii își iubeau biserica și că aceasta avea un rol destul de însemnat în viața comunității. Între anii 1802-1815, un anume Toader- zugravul a pictat interiorul lăcașului cu o mulțime de icoane și de scene biblice. În mod normal, astfel de picturi ar avea astăzi o valoare inestimabilă. Totuși, ținând cont de faptul că viitorul bisericuței este mai mult decât incert, despre astfel de estimări nici măcar nu se poate pune problema. Ultima reparație a avut loc în urmă cu peste douăzeci de ani. De atunci însă, multe s-au schimbat. Acum, lăcașul este într-o continuă stare de degradare. Acoperișul a ajuns într-un asemenea hal de deteriorare încât ploaia își face loc prin el, fără prea mari bătăi de cap. Potrivit localnicilor, cel mai afectat de ploi ar fi chiar altarul. Preotul ridică neajutorat din umeri: “Astfel de lucrări ar trebui să le fac cu enoriașii. Cum însă toți enoriașii mei sunt trecuți binișor de 70 de ani, singura soluție ar fi să plătesc oameni, lucru care este imposibil. Acum câteva luni am depus un proiect la Administrarea Monumentelor Istorice, doar-doar voi primi niște bani. N-am primit nici un răspuns. Nici măcar dacă am făcut bine sau nu dosarul. Absolut nimic…”

Cu toate acestea, situația de la Mura Mică este de departe una fericită, în comparație cu cea de la Mura Mare. Aici, din tot monumentul istoric care în toate scrierile de specialitate apare ca o clădire bine conservată, n-a mai rămas decât o grămadă mare de lemne putrede. Priveliștea e jalnică. În locul în care se adunau mai dăunăzi enoriașii, cresc acum tot felul de arbuști și de scaieți. Turla care ar fi trebuit să se înalțe semeață spre cer stă încolăcită între două morminte, iar altarul în care până și preotul intra cu frică și smerenie este adăpostul preferat de mai toate jivinele câmpului. Localnicii nu par prea afectați de situație: “S-a hâit un pic biserica, atâta tot…Oricum, noi avem unde să ne închinăm. În biserica veche ne mai adunam doar o dată pe an, așa că nu e prea mare paguba…”

Allain CUCU