Un mureșean în slujba Marii Uniri

S-a implicat activ și total în lupta românilor ardeleni din țară și din afara ei pentru realizarea Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918. A fost diplomat pentru cauza unității naționale în Franța și Italia, la fel cum în America, un alt ardelean, Vasile Stoica, făcea același lucru. Prin acțiunile pe care le-a desfășurat, Simion Mândrescu a reprezentat cazul tipic de intelectual provenit din mediul țărănesc transilvănean, care în condițiile oprimării austro-ungare a găsit de cuviință să se împlinească spirtual în vechiul Regat al României.

Simion Mândrescu a urmat clasele primare la Râpa de Jos, gimnaziul la Sibiu, iar apoi s-a înscris la Liceul grăniceresc din Năsăud. Studiile liceale le-a terminat însă la București, unde a urmat și cursurile Facultății de litere și filozofie, avându-i ca profesori pe eminenții Al. Odobescu, B. P. Hașdeu, V. A. Urechia, Grigore Tocilescu și Titu Maiorescu. A lucrat ca profesor la Liceul Codreanu din Bârlad, iar în 1899 a primit o bursă pentru a urma un doctorat în filozofie la Universitatea din Berlin. Întors în țară a activat ca profesor la Liceul Național din Iași, dar în 1904 s-a reîntors la București, fiind numit titular al primei catedre universitare de limba și literatura germană de la noi, ce se înființase chiar în acel an. Atât la Bârlad, cât și la Iași sau mai târziu la București, Mândrescu a pregătit și publicat o serie de lucrări de mare valoare științifică, precum: “Elemente ungurești în limba română” (1892), “Doina” (1893), “Literatură și obiceiuri poporane din comuna Râpa de Jos” (1894), “Gramatica limbei latine”, pentru clasele I-a și a II-a secundară (1898), “Strigături sau chiuituri poporane” (1898), “Influența limbii germane asupra limbii noastre” (1904), “Influența culturii germane asupra noastră” (1904) și multe altele.

Cât s-a aflat la Bârlad sau la Iași, dar și la Berlin, și în mod cu totul deosebit după ce s-a reîntors în Regatul României,

Mândrescu a fost permanent preocupat de situația românilor ardeleni. Prin diferite canale de informare era la curent cu toate evenimentele ce aveau loc în monarhia austro-ungară, și în mod deosebit cu ceea ce se întâmpla în Transilvania natală. A fost preocupat să răspândească în mediul universitar din București, ideile ziarului “Tribuna” ce apărea la Sibiu și care era principalul canal de informare pentru românii ardeleni din Regatul României. În 1890, tânărul Mândrescu a lansat ideea înființării – concretizată în anul următor – a unei societăți “pentru a sprijini pe frații noștri din Ardeal, în lupta lor de rezistență, pentru a apăra unitatea noastră culturală amenințată”. La fel de activ în acest sens se dovedește Mândrescu și în 1909, când participă la înființarea “Cercului românilor de peste munți”, fiind ales vicepreședinte al acestuia. Izbucnirea Primului Război Mondial în 1914 și evoluțiile din primii doi ani – perioadă în care România a fost neutră – l-au determinat să fie și mai activ în încercarea sa de a creea un curent de opinie cât mai favorabil intrării României în război de partea puterilor Antantei. O contribuție deosebită a avut la organizarea în 1915 a “Congresului românilor de peste hotare aflători în țară”. Aici el spunea : “…niciodată interesele întregului neam n-au fost mai amenințate ca astăzi…ne punem la dispoziția guvernului român averea și viața noastră pentru înfăptuirea unirii tuturor românilor.”

Diplomat în Franța și Italia pentru cauza Marii Uniri

În condițiile grele în care se afla România în vara anului 1917, cu aproape două treimi din teritoriul național ocupat, Mândrescu a propus “Asociației profesorilor universitari”, – asociație din care făcea și el parte – să trimită mai mulți profesori în străinătate pentru a face propagandă cauzei românești. Din septembrie 1917 și până la începutul lunii aprilie 1918, Mândrescu s-a aflat în Franța împreună cu o delegație de profesori. S-a întâlnit cu oameni politici francezi, a dat interviuri, a scris articole publicate în diferite ziare franceze, precum: “Le Temps”, “La petite Republique”, “La Roumanie” și “L’Eveil” atrăgând atenția internațională asupra situației grele în care se afla statul român amenințat cu dispariția și a situației românilor ardeleni din statul austro-ungar, siliți să lupte pentru o cauză care nu era a lor. În aprilie 1918, Mândrescu împreună cu dr. N. Lupu, D. Drăghicescu, Benedetto Luca și Gh. Mironescu,

s-a aflat în Italia, unde a participat la lucrările Congresului naționalităților oprimate din monarhie, congres care a proclamat dreptul acestor naționalități la autodeterminare până la despărțirea de statul austro-ungar. Cu foarte mari greutăți, Mândrescu a reușit să obțină în cele din urmă aprobarea statului italian de a se constitui aici, în Italia, o legiune de voluntari români din prizonierii de război ardeleni din fosta armată austro-ungară, aflați în acel moment în lagărele de prizonieri de la Citta-ducale, Avezano și Pietra- Lata. Această legiune, odată formată, a luptat cu succes în cadrul armatei italiene, la Nervasa, Ponte Priulo și Asiago.

Regalist până la sfârșit

Mândrescu nu concepea statul român altfel decât o monarhie constituțională unitară. Pe această temă el a intrat în conflict de opinii cu alți ardeleni, precum Vasile Lucaciu sau Vasile Goldiș, care au susținut la început o orientare republicană a statului creat, dar și cu Aurel C. Popovici și Alexandru Vaida-Voevod care susținuseră cândva, crearea “Statelor Unite ale ale Austriei Mari” și care într-o vreme, făcuseră chiar parte din cercul arhiducelui Franz Ferdinand, cerc care urmărea fede­ralizarea imperiului dualist. În perioada interbelică Mândrescu a ajuns deputat și apoi ministru al României în Albania. A continuat să desfășoare o intensă activitate didactică, culturală și științifică fiind o personalitate publică activă și cunoscută. Profund legat de locurile natale, Râpa de Jos, Mândrescu nu le-a uitat niciodată. Dovadă este faptul că în 1933 a donat suma de 40.000 de lei pentru ridicarea unei școli în localitate, asistând chiar la inaugurarea ei, iar mai târziu a făcut o importantă donație prin testament. “Am hotărât să las școalei din comuna Râpa de Jos o casă, situată în București, strada Grigore Alexandrescu, nr. 44 și care poate aduce un venit curat de 24-25.000 de lei, cu cari s-ar putea trimite câte doi copii mai buni la școli mai înalte”, erau cuvintele înscrise în cuprinsul testamentului său încheiat în 1937.

Nicolae BALINT

nicolae_balint@yahoo.com