Avanpremieră la balul mascat electoral
A mai rămas o lună până la începerea campaniei pentru alegerile locale. Liniștea începe să fie deranjată de zgomotul celor care vor intra în hora alegerilor. Încep să-și tureze motoarele pentru “Marele Premiu al Funcțiilor†programat pe 10 iunie. Alianțe și coaliții cu nume pompoase au apărut peste noapte, ușor ademenitoare pentru alegători.
Mulți, mulți dar….
Mare înghesuială pentru funcțiile puse în joc. Se fac tot felul de calcule, liste, toată lumea se agită. Fiecare începe să-și drege vocea, ca să pară cât mai credibil în fața oamenilor, rezultând o simfonie falsă care de mult nu mai impresionează pe nimeni. Mai mare dragul să stai să-i asculți cum vorbesc de bunăstare și prosperitate, de soluții miraculoase, de cum o să ne meargă mai bine sub mandatul lor.
Schiță în creion cu final previzibil
USL pare încrezător în victorie, PDL și-a tras o “Alianță pentru Mureșâ€, ungurii își experimentează pe propria piele ideea de separatism și pornesc în găști diferite spre reduta alegerilor. Un tablou al realității mureșene înaintea alegerilor încă nefinalizat, e doar o biată schiță care are toate șansele să rămână așa până după alegeri, la fel și promisiunile candidaților care se vor pierde pe drum, rând pe rând.
Promisiunile dăunează grav sănătății mentale
La atâta tămbălău verbal să nu ne trezim cu tot felul de nebunii pe cap, efect al promisiunilor electorale. Cum cei care promit sunt imuni la așa ceva, că doar ei sunt cei care le generează prin prestanța lor, nebunia unde să se ducă ea săraca dacă nu tot pe capul oamenilor.
“Hoți! Hoți! Hoți! blestemați!”
Cu aproape un secol în urmă, undeva prin 1918, un libanez pe nume Khalil Gibran făcea o frumoasă descriere ideii de nebunie. Să nu vă mire faptul că veți găsi asemănări cât se poate de evidente cu timpul părezent, cu hoți, măști, libertate, pușcărie, siguranță. Acum un secol Gibran ne spunea: â€Mă întrebi cum am ajuns nebun. S-a întâmplat cam așa: într-o bună zi m-am trezit dintr-un somn profund și am înțeles că toate măștile îmi fuseseră furate. Am alergat, fără de mască, pe străzile pline de oameni strigând: “Hoți! Hoți! Hoți blestemați!” Bărbații și femeile râdeau și câțiva fugeau spre casă de frica mea. Când m-am apropiat de piață, un băiat, care stătea pe acoperișul unei case, a început să strige: “Uitați un nebun!”. Mi-am ridicat privirea ca să îl cercetez și, pentru prima data, soarele mi-a mângâiat chipul dezgolit. Pentru prima dată soarele mi-a mângâiat chipul fără de mască și sufletul mi s-a umplut de iubire pentru soare. Nu îmi mai voiam măștile. Am început să strig “Binecuvântați sunt hoții care mi-au furat măștile!” Astfel am devenit nebun. Și am aflat și libertate, și siguranță în nebunia mea; libertatea singurătății și siguranța că sunt înțeles, pentru că cei care ne înțeleg intemnițează ceva în ființa noastră. Dar să nu fiu atât de mândru de siguranța mea. Chiar și un hoț în închisoare este la adăpost de un alt hoțâ€.
Ochii-n patru la măști!
Nimic nou sub soarele anului 2012, doar că măștile nu mai aparțin nebunilor, ele ascund meclele celor care vor să aspire la un fotoliu de primar sau de consilier. Și sunt atât de bine confecționate că greu își poți da seama câtă sinceritate se ascunde în spatele lor. Sper că nu v-am plitisit cu povestea nebunului, dar nu strică să ne ferim de cei care umblă cu cioara vopsită și traista plină de promisiuni, să-i votăm și apoi să stigăm și noi ca nebunul de acum 100 de ani “Hoți! Hoți! Hoți! blestemați!†Grijă mare, mai e puțin până la alegeri și ochii-n patru la măști dar mai ales la ce pot ascunde ele.
