Batalion disciplinar

Primul batalion disciplinar din armata română a fost înființat în 1952. Se numea batalionul disciplinar 457 și avea codul de Unitate Militară numărul 03692. Decretul de înființare cu numărul 104 din 17 iulie 1951, având mențiune secret de serviciu, a fost prelucrat în luna august 1951 în toate unitățile armatei române, precum și în cadrul organelor de procuratură militară, inclusiv la Târgu Mureș unde funcționau încă din 1951 organe ale Procuraturii militare aflate în subordinea Procuraturii militare a orașului Stalin (Brașov). Cum a fost organizat batalionul disciplinar, cine erau cei ce-l încadrau, ce se întâmpla acolo și cui a aparținut ideea înființării unor asemenea unități disciplinare? Am încercat să aflăm aceste lucruri cercetând arhivele existente la Târgu Mureș.

Acest batalion – de fapt o pușcărie militară – funcționa în garnizoana Iași și era amplasat în localul fostului Penitenciar Galata. Dovedindu-și în scurt timp eficiența în a înfrânge rezistența și moralul celor ce ajungeau să-i treacă pragul, batalioanele disciplinare au ajuns ulterior să fie extinse ca număr. Au ajuns să funcționeze efectiv însă abia de la 1 ianuarie 1952. Ele erau destinate pentru executarea unor pedepse privative de libertate de până la doi ani, de către militarii în termen din armata română. În cele 46 de articole ale Regulamentului de funcționare, ministrul Forțelor Armate ale Republicii Populare Române, generalul colonel Emil Bodnăraș, prevedea în detaliu modul cum funcționează o asemenea U.M., cum se încadrează cu personal, programul zilnic al condamnaților, precum și categoria de infracțiuni pentru care un militar ajungea să fie condamnat la batalion disciplinar.

Reeducarea prin muncă

Potrivit decretului de înființare, dar și Regulamentului de funcționare, batalionul disciplinar era destinat pentru reeducarea prin muncă cu o durată de 12 ore zilnic, din care 9 ore lucrări de construcție și gospodărie și 3 ore pentru instruire politică și pregătire de front. Această unitate se organiza pe baza unui stat special de funcțiuni și se subordona nemijlocit șefului Marelui Stat Major al Armatei, iar numirea comandantului de batalion disciplinar și a locțiitorului său politic se făcea de către ministrul Forțelor Armate. Celelalte cadre din batalion erau numite în funcții de către șeful Marelui Stat Major. Toate cadrele acestui batalion aveau drepturi de a pedepsi și recompensa mai mari cu o treaptă decât ale comandanților de același rang din celelalte unități ale armatei române. Spre exemplu, comandantul de batalion disciplinar avea drepturile disciplinare ale comandantului de regiment, iar gradul funcției sale era cu o treaptă mai mare decât în batalioanele obișnuite ale armatei.

Pază severă și nu numai

Primul batalion disciplinar, apoi și celelalte care s-au înființat erau cazate separat de celelalte unități din garnizoană, într-un local îngrădit cu un gard special, de cel puțin 2,5 m. Militarii condamnați la batalion disciplinar erau trimiși acolo sub escortă înarmată din ordinul comandantului de unitate, după primirea hotărârii de condamnare din partea instanței de judecată. Militarii condamnați care își ispășiseră pedeapsa, erau trimiși la unități fără escortă, pentru a-și continua serviciul militar. Timpul petrecut în batalion disciplinar nu se considera ca stagiu în armată. Mulți dintre cei care ajungeau într-un batalion disciplinar erau deseori pedepsiți pentru cele mai mici abateri și supuși unui tratament umilitor, agresați fizic, bătăile fiind la ordinea zilei, pentru că cei selecționați să se ocupe de ei erau niște adevărate brute. Așa că nu puține au fost cazurile de încercare de dezertare sau de încercare de sinucidere din partea unor militari care n-au rezistat tratamentului la care au fost supuși în cadrul batalioanelor disciplinare. Ideea înființării unor asemenea unități i-a aparținut lui Bodnăraș sau s-a inspirat de la alții?

Un personaj bizar

Se pare că ideea a fost într-adevăr a lui Bodnăraș, dar nu era una originală. Rușii, pe care Bodnăraș îi cunoștea de mult timp, înființaseră asemenea unități de pedepsire cu mult timp înainte. Inclusiv în Germania nazistă funcționaseră unități asemănătoare ca scop cu cele din armata sovietică. În timpul războiului aceste unități luptaseră în linia întâia și este lesne de înțeles de ce. Erau șanse minime ca să scapi cu viață, dar oricum nu-i regreta aproape nimeni pe cei ce mureau și cu atât mai puțin statul care-i trimisese la moarte. Ironia soartei consta în faptul că Bodnăraș, fostul dezertor în 1932 din armata regală română, aflat în 1951 într-una dintre cele mai importante funcții din statul comunist, ajunsese acum să dea „lecții de moralitate” celor din subordinea sa. Tânărul căpitan din 1932 – fost șef de promoție al armei sale – trecuse atunci la ruși cu cifrul armatei române, urmase un curs de spionaj la Arhanghelsk, iar apoi revenise în România dirijat de NKVD. Arestat nu la mult timp după ce a revenit în țară, Bodnăraș făcuse cunoștință în pușcărie cu bonzii din PCR. Devenit un element de încredere, probabil la recomandarea Moscovei, Bodnăraș – cunoscut în timpul loviturii de stat din august 1944 sub numele de inginerul Ceaușu – a fost cel care l-a transportat pe Antonescu și ceilalți arestați de la Palatul Regal în casa conspirativă din cartierul Vatra Luminoasă, le-a asigurat paza și ulterior, asigurase predarea acestora rușilor care i-au transportat la închisoarea Lublianka din URSS unde, timp de doi ani, până în 1946, s-au aflat sub anchetă sovietică. Între timp, în România, steaua lui Bodnăraș urca tot mai sus pe firmament, ajungând într-un timp foarte scurt să urce atât în grad (general), cât și în funcție (ministrul Forțelor Armate). Un timp l-a avut drept adjunct pe generalul Walter Ernst Neulander (Roman – tatăl lui Petre Roman), un alt “dirijat” de Moscova, iar mai apoi pe Leontin Sălăjan. Ideea lui Bodnăraș de înființare a unor asemenea unități a fost susținută în mod deosebit de un membru al Consiliului Militar Superior, colonelul pe atunci, viitorul comandant de mai târziu al Trupelor de grăniceri (anii ’80), Vasile Petruț, un alt personaj interesant ca origine și evoluție în ierarhia militară. Bodnăraș, un personaj bizar, a cărui biografie mai are încă multe pete albe, a murit suspect, în urma unei banale operații de apendice făcute de cel ce avea să ajungă la scurt timp minstru al Sănătății în Republica Populară Română, Eugeniu Proca. Batalionul disciplinar înființat din ordinul lui Bodnăraș i-a supraviețuit și au fost înființate chiar și altele. Se dovedise viabil iar experiențele pozitive se cer extinse.

Nicolae BALINT

nbalint@zi-de-zi.ro