Ce ironie de prost gust!
Se pare că mai toate subiectele privind protecția drepturilor omului în țara noastră s-au epuizat. Deci, suntem bine, mersi, cu respectul acestor drepturi pe frunte și-n sân. De vreme ce, de o bucată îngrijorător de mare de timp, nu s-a mai declanșat o dezbatere mediatică de proporții vizând unul sau altul dintre aceste drepturi (european consacrate, și nu numai), mai exact restrângerea lui ori pervertirea lui dureroasă, în contactul inegal dintre individ și autoritate.
Așa că, nu ne-a mai rămas, în spațiul carpato-danubiano-pontic, decât să ne apucăm de dezbătut despre cum să smulgem icoanele de pe pereții școlilor. Un oarecare profesor de logică și filozofie din Buzău și-a făcut din asta țelul vieții. Adicătelea, dascălul ne propune să ne educăm copiii cu icoanele în debaraua ori în subsolul școlii. Și, chipurile, o astfel de atitudine națională n-ar face decât (n-ați ghicit!…) să respecte drepturile copilului și interesele lui.
Mă întreb, tot în mod logic, unde va fi fost distinsul profesor în perioada în care pe pereții școlilor tronau, în lung și-n lat, cu fundițe tricolore ori de pluș purpuriu, portretele Tovarășului de partid și de stat? Cum de nu și-a manifestat de atunci convingerile despre libertatea de conștiință și despre drepturile copilului care era crunt obligat să-l vadă, clipă de clipă, la școală, pe ctitorul epocii de aur, pe post de faraon? Va să zică, din ceea ce-am văzut și vedem nu putem decât să înțelegem că în timp de opresiune comunistă nu-ți puteai îngădui curajul de a ridica vocea împotriva prezenței obsesive a portretului tovului Ceaușescu, dar acum, în democrație, este de bon-ton să strigi, în numele drepturilor omului, “jos Cristos!”.
Nu fac această minipledoarie în favoarea prezenței portretelor-model (de adevărați sfinți) în școlile noastre pentru că m-aș considera ușă de biserică. Dar, cred că este de datoria oricărui român să nu îngăduie transferarea în pivniță a unor simboluri spirituale definitorii de veacuri. și apoi, ce parte a libertății de conștiință ar răni agățarea pe peretele clasei a unui portret de sfânt, ale cărui fapte deosebite sunt chiar istoric confirmate? Aaa, vorbim de educația copiilor noștri. Bun! Păi, d-le profesor, prefer în orice clipă ca pruncul meu să privească, fie și în treacăt, imaginea unui astfel de om, real model moral. Căci, asta ne străduim să le inoculăm copiilor, nu? Să fie buni, altruiști, milostivi, să-și controleze pornirile, să-și reducă viciile, etc. Or, icoana este tocmai suma unor astfel de calități, prin persoana pe care o prezintă. Sunt destule anti-modelele ce stau buluc la îndemâna țâncilor noștri. Așa că, o contrapondere este necesară. Că, doar, n-om vrea, în numele democrației și-al libertății de conștiință, ca alături de Sf. Gheorghe sau de Sf. Andrei, să apară prin clase pozele color ale lui Vali-Vijelie, Adi-Minune, Guță-Guță sau alții și alții dintre noi… și apoi, interpretarea dată de o altă profesoară (de științe politice la SNSPA), publicată, susținătoare a ideei profului de la Buzău, cum că “nu-i putem constrânge pe alții să creadă și să fie ca noi” e vizibil forțată. Dacă existența unei icoane pe peretele unei școli înseamnă “constrângere”, atunci ar trebui să schimbăm etimologia cuvântului, mai cu seamă prin prisma a ceea ce au însemnat mijloacele de constrângere (pentru a ne face să nu credem), nu mai departe de regimul trecut.
Așadar, nici măcar promotorii acestei false dezbateri (care față de problemele morale ale țării vine precum tichia de mărgăritar pe țeasta orbului), nu contestă faptul că icoanele reprezintă potrete ale unor oameni ce pot servi necondiționat ca model. Poate un model prea înalt spre care nici nu ne obosim să tindem. Și nici să-i învățăm pe copiii noștri să o facă. Nouă ne este de ajuns formalismul. Și avem o plăcere diabolică (unii!) să ne jucăm de-a Iuda, dar în același timp, să ne dăm cu capul de iconostas, să ne mărturisim păcatele fluierând (să obținem tot la fel de ușor o pseudo-iertare, printr-o iluzie dată de preot), să pupăm piatra funerară a lui Cristos la Ierusalim, apoi s-o luăm de la capăt. Iar Iuda, iar îmbrățișări de icoane prin biserici, iar intrări sub sutană, etc… De parcă Dumnezeu ar putea fi înșelat. De orice trădător… Păi, dl. profesor de Buzău ar trebui să constate că pentru asemenea indivizi (care există, prea destui, chiar aproape de noi) și pentru progeniturile lor, nici măcar o căruță de icoane pentru tapetarea pereților școlii n-ar avea efect!
În fine, dacă n-avem nevoie de modele ori dacă acestea (fie ele și din viața creștină) afectează liberul nostru arbitru, pe aceeași logică, ar trebui dați jos de îndată din școli și Decebal, și Mircea cel Bătrân și Mihai Viteazul, și ohoho!, cu atât mai mult Ștefan cel Mare care, pe deasupra, e și sfânt. Pentru că, poate, văzându-le portretele, odraselele noastre se simt constrânse să adere la ideile lor de patriotism, curaj, devotament, iar ele (odraselele) preferă, în schimb, poze cu inși din show-biz, care propovăduiesc libertinismul sexual, piercingul în mai toate locurile, machiajele stridente și ciubotele nespălate cu tălpi-șenile.
Trist este că, în vâltoarea libertății religioase pe care o trăim, suntem dispuși să vedem paiul, nu și bârna. Primul care ne-a lăsat o icoană a feței sale a fost însuși Iisus, iar joaca asta de-a sus-josul cu sufletul copiilor noștri nu le poate folosi. Dar, uite-așa suntem noi, ne place să ne jucăm de-a Dumnezeu. Dintr-un bolnăvicios complex de inferioritate.
Andreea CIUCÄ‚
