“Biserica din cucuruz”

Toți sătenii din Văleni așa o știu. Nu pentru că n-ar avea alt nume, dar pe acela nimeni nu și-l mai amintește. Așa se face că vecinătatea lanului de porumb i-a împrumutat lăcașului grăitoarea poreclă. O poveste cu o prea mare noimă, despre o bisericuță ce putrezește stingheră și despre mentalitatea unui popor căruia până și numele îi e rușine să și-l rostească.

Acum timpul le-a șters pe toate. Mai sunt doar câteva cruci care au rămas în picioare, iar dintre ele, doar pe una sau două se mai pot distinge cu mare caznă, câteva frânturi de slovă. Între ele, cândva sufletul întregii așezări, biserica românească se destramă pe nesimțite. Astăzi nu mai este sufletul nimănui, ci doar o incomodă mărturie despre un trecut care chiar a existat și despre un prezent care nu face neam de cinste nimănui.

Sătenii se jură că a fost adusă aici în urmă cu sute de ani de către un grof, care într-un moment de mărinimie le-a dăruit-o iobagilor români de pe moșia lui. Cărțile de istorie însă, nu pomenesc nimic despre așa ceva. Documente de prin anii 1750 indică faptul că aici a existat o puternică obște românească, lucru dovedit și de existența, încă de pe atunci, a unei școli românești. Biserica a fost ridicată, așa după cum indică inscripția săpată în grinda catapetesmei, în anii 1695-1696, „cu îndemnarea și toată cheltuiala satului”. Ciudățenia faptului face ca astăzi să nu mai fie nici măcar un enoriaș care să viseze la anii de glorie ai bisericii și ai întregii obști. Explicația e simplă și orice localnic o știe: de-a lungul timpului întreaga comunitatea românească s-a maghiarizat, așa că acum, din toată suflarea satului mai sunt extrem de puțini care ar mai putea fi bănuiți că sunt români. Pe crucile din jurul bisericii pe care se mai poate citi ceva, numele „de împrumut” a celor îngropați dezleagă tot misterul dispariției unei comunități cândva puternice și înfloritoare. Szitái Janos era cândva Sită Ion, Mihaly Gyorgy era Mihai Gheorghe, Csatlos Ianos era Ceglan Ion și tot așa… un întreg cimitir. Numele și amintirea lor se șterg încet, spălate de trecerea timpului, însă în sat, nume ca Szitái, Mihály sau Csatlos sunt la tot pasul, iar purtătorii lor se jură că ei din tată în fiu sunt și au fost unguri.

Öcsi bácsi

El e un fel de ultim străjer al bisericuței. Cosește în jurul ei, îi pândește pe hoții care deja au spart-o de două ori, trage clopotul „atunci când e vreme mare” și o face pe ghidul atunci când se mai rătăcește câte un turist prin zonă. In rest, îi deplânge soarta. „E mare păcat. Eu am auzit ca bisericuța asta are cam opt sute de ani. Cum să se dărâme tocmai acum? Nu mai e nici un ortodox în sat care să-i treacă pragul și de-aia nu se mai interesează nimeni de ea…”

Ca să intri în micuțul lăcaș nu e greu. Trebuie doar să te apleci, pentru că ușile sunt joase, iar grinzile, de asemenea. În rest, lacătul e doar de decor, chiar dacă în înțepeneala lui ar fi imposibil de descuiat. Lemnul în care trebuia să fie fixat întreg mecanismul e învins de putregai, așa că întreaga alcătuiala, cu lacăt cu tot, atârnă pașnică la bunul plac al celor care din diferite motive ar dori să intre. Înăuntru, totul a încremenit așa cum era odată. Nici chiar hoții n-au avut inima să clintească vreun lucru de la locul lui.

„Obiectele de valoare au fost duse la loc sigur de mult timp”, se grăbește să completeze Öcsi bácsi.

Prin ferestrele minuscule abia dacă pătrunde o geană de lumină. De sfinții întunecați, păianjenii și-au agățat un adevărat paradis de pânze. În lipsa vieții și a luminii, aici e lumea lor. Nici afară nu e mult mai bine. Atâta doar că e lumină. Öcsi bácsi cosește conștiincios printre pietrele tocite de mormânt cu înfrigurarea omului care încă nu s-a împăcat cu situația. Își amintește că în urmă cu doar câțiva ani, acoperișul bisericii a fost refăcut în întregime. Ar mai fi de refăcut restul lăcașului, dar pentru asta ar fi nevoie de o minune.

Preotul Gabriel Man e resemnat. Mai are o biserică pe ușile căreia tronează lacătele. Tot din lipsă de enoriași. În Corunca, situația e puțin mai bună. Acolo sunt enoriași, chiar dacă mulți dintre ei abia rup o boabă în românește.

„Important e că vin la biserică. Nu contează că îi cheamă Janos sau Péter. Când am venit în Corunca, îmi veneau doar opt bătrâni la biserică. Acum sunt vreo patruzeci pe care mă bazez duminică de duminică. Cât despre ce a fost cândva, a fost și a trecut. Nu mai pot româniza acum pe nimeni. Și nici nu încerc. Ce rost ar mai avea să tulbur apele? Românii cam au tendința asta. Pe unde pleacă, își uită și numele și limba. Doar hoții și pungașii se mândresc că sunt români și ne fac de rușine pe unde se duc”.

Allain CUCU

allain@ziaruldemures.ro