La umbra Bătrânului Dionisie

Un pelerinaj la Muntele Athos nu reprezintă un certificat de bun creștin, însă, fără îndoială, este un demers, o experiență recomandabilă oricui însetat de cele duhovnicești. E greu să petreci câteva zile pe Sfântul Munte și să nu privești viața altfel. Cel mai bine simți diferența atunci când te întorci în lume.

Pentru orice pelerin român care a stat câteva zile la Prodromu, următoarea destinație devine, în chip firesc, schitul Lacu, așezare monahală situată în partea sud-vestică a Peninsulei Athonite. Ca să ajungi la schitul Lacu, nu trebuie decât să apelezi la bunăvoința arhondarului care, prin telefon, solicită șoferului microbuzului ce vine zilnic la mănăstirea Marea Lavră, să-și prelungească traseul până la Prodromu. Calătoria spre schitul Lacu durează ceva mai bine de o oră și costă aproximativ 70 de euro, sumă care se împarte în funcție de numărul celor din microbuz. Pe măsură ce te apropii de schit, aflat între turnul Amalfino și Mănăstirea Sfântul Pavel, vecinătatea muntelui Athos, de 2033 de metri înălțime, își face tot mai puternic simțită prezența. Sălbăticia locului cu vegetație deasă, cu stânci de granit și cu ape bogate, este îmblânzită de prezența a opt chilii, răzlețite pe o suprafață relativ întinsă, pe cele două margini ale râului Lacu. Fiecare chilie are paraclis și grădină proprie, iar biserica este undeva la mijloc. În fiecare duminică și la sărbători, în ea se adună toți cei aproape 40 de monahi români care se nevoiesc la schitul Lacu.

Părinții de la Lacu

Așezământul este cunoscut din secolul 14, când în acest loc s-au stabilit monahii sârbi. În anii cei grei ai stăpânirii turcești, mai înainte de mișcarea de eliberare din 1821, în Schit au început să vină monahi moldoveni, ardeleni și basarabeni, care au continuat viața monahală aici, până prin anii 1754, când Schitul s-a pustiit. Mai târziu însă, prin 1760, așezarea a fost reînființată de monahul moldovean Daniil, iar după anii 1830 Schitul a cunoscut o mare înflorire. În 1849 s-a ridicat Bisericuța cimitirului, cu hramu”Adormirea Maicii Domnului”, în 1860 moara cu apă, iar în 1898 a început zidirea Kiriacoului, Biserica Mare a Schitului. Închinată Sfântului Marelui Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir, în Biserica Mare sălășluiau cei 80 de Părinți ce se nevoiau în acea vreme în Schit. Până în 1904, Biserica s-a completat cu pridvorul și clopotnița. Cam în aceiași perioadă a fost zidită și clădirea arhondaricului, pentru închinătorii ce vizitau Schitul. Astăzi, Schitul Lacu trece printr-o perioadă de înflorire, fiind populat din nou de monahii români iubitori de pustie, care, în cadrul făgăduințelor lor monahale, se străduiesc să împlinească înaltul ideal al sfințeniei. Unul dintre stâlpii comunității este Părintele Ștefan, starețul chiliei Buna Vestire, în care se nevoiesc nouă viețuitori. Bun cunoscător al limbii greacă, ieroschimonahul Ștefan Nuțescu a tradus și publicat până acum zeci de cărți care relatează viețile sfinților de la Muntele Athos. Prin intermediul editurii Evanghelismos, au ajuns în mâinile cititorilor mărturii despre viața și învățăturile unor mari părinți greci ca Paisie Aghioritul, Iosif Isihastul, Arsenie Pustnicul, Iacov Å¢alikis sau Efrem Katunakiotul.

Alături de Părintele Ștefan, care se bucură de un respect deosebit din partea fruntașilor Muntelui Athos, schitul Lacu mai adăpostește mulți alți călugări îmbunătățiți. Arsenie, Pimen, Sofronie, Acachie, Paisie, Rafael, Isidor, Nichifor sunt doar câteva din numele celor care pot fi de mult folos pelerinilor dornici să cunoască tainele vieții duhovnicești.

Martirii de la Colciu

Călătoria la Muntele Athos n-ar putea fi completă fără o vizită la Schitul Colciu, aflat la o jumătate de ore de mers de Vatopedu, strălucitoarea mănăstire athonită. Cel mai renumit trăitor al Schitului Colciu a fost Sfântul Agapie, prăznuit pe 1 martie, care a locuit împreună cu bătrânul său îndrumător în Chilia Sf. Treime la mijlocul și sfârșitul secolului al XVIII-lea. Situat la nord estul peninsulei, Colciu a fost ridicat prima oară de un creștin foarte bogat și evlavios din Italia, la începutul secolului al VII-lea. Atât schitul cât și multele chilii construite mai târziu în jurul lui au fost fie distruse, fie s-au degradat de mai multe ori de-a lungul veacurilor și au fost adesea reconstruite. Astăzi, numai patru chilii – Chilia Sf. Doctori fără de arginți Cosma și Damian, Chilia Sf. Gheorghe, Chilia Nașterii Înaintemergătorului și Chilia Sf. Ana – mai sunt locuite.

Singura dată când Colciu a fost lipsit de prezența monahilor a fost după răscoala greacă din 1821. În acea vreme, grecii, tineri și vârstnici, s-au ridicat împotriva stăpânitorilor musulmani. Când s-a descoperit că niște călugări greci atoniți se înrolaseră în armata antiotomană, turcii au lovit cu putere în călugării atoniți și timp de mulți ani au torturat cu cruzime locuitorii peninsulei. În perioada aceea, toți monahii, inclusiv cei de la Colciu, fie au fugit, fie au fost martirizați. Istoria amintește că monahii de la Colciu erau înghesuiți în saci, care erau pe urmă strâns legați, târâți pe vărful Colciu și lăsați să se rostogolească asemenea bolovanilor în josul văii, în mare. Turcii aduceau apoi iar sacii pe deal și repetau această tortură inumană. Acestea și încă alte astfel de chinuri au dus la abandonarea în mare parte a Sfântului Munte în 1821.

Bătrânul Dionisie și Prințul Charles

Spre sfârșitul secolului al 19-lea, la Sfântul Munte a început o mare reînviere spirituală, viața monahală reînnoindu-se și la chiliile Schitului Colciu. În jurul anilor 1880, un călugăr pe nume Antonie a venit la chilia “Sfântul Gheorghe”, refăcând-o parțial. Ulterior, alți câțiva monahi s-au strecurat înapoi la Colciu, iar în 1937 a ajuns aici Dionisie Ignat, cel ce avea să devină starețul chiliei “Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” și unul dintre cei mai înduhovniciți părinți ai Muntelui Athos.

Despre viața și învățăturile Părintelui Dionisie s-ar putea scrie mii de pagini. E suficient să spunem că la înmormântarea lui, pe 12 mai 2004, s-au adunat foarte mulți monahi, preoți și diaconi, numărul călugărilor fiind mai mult de 200. Printre cei care au fost prezenți la funerariile Ieromonahului Dionisie Ignat s-a numărat și moștenitorul Coroanei Britanice, Prințul Charles. Ucenicii părintelui spun că prințul Charles obișnuia să vină la Chilia Sfântul Gheorghe, pentru a cere sfat de la Părintele Dionisie. Nu o singură dată, Charles a stat o jumătate de oră rugându-se în genunchi în paraclisul schitului, în timp ce bodyguarzii săi așteptau impacientați afară. Acest fapt nu e întâmplător. Spre sfârșitul vieții sale, Bătrânul Dionisie a fost unul din cei mai căutați îndrumători spirituali din Athos. Mulți stareți, ieromonahi, pustnici și monahi l-au avut ca și duhovnic, deși în ultima parte a călătoriei sale pe pământ, starețul și-a pierdut vederea.

Chiar dacă această încercare a fost grea pentru el, înainte fiind mereu activ și din punct de vedere fizic, Dumnezeu i-a trimis, de asemenea, și mult har, iar Părintele a început să sporească în practica rugăciunii inimii. La puțin timp după aceasta, el a devenit un prețuit părinte duhovnicesc pentru bătrânul Iosif care, în calitate de ucenic al marelui Iosif Isihastul, a contribuit decisiv la revigorarea spirituală a mănăstirii Vatopedu. Iosif Vatopedinul a văzut în Bătrânul Dionisie un mare lucrător al rugăciunii, căruia el însuși i se putea spovedi și de la care putea primi sfat. De altfel, toți cei care l-au văzut sau au stat de vorbă cu starețul de la Chilia Sfântul Gheorghe mărturisesc la unison că Părintele Dionisie era întruchiparea smeritei cugetări și că dobândise chipul și statura unui adevărat părinte duhovnicesc, plin de har, de bunătate, de blândețe și dragoste.

Miere duhovnicească

La chilia Marelui Mucenic Gheorghe, mulțime de pelerini au venit ca să găsească liniște sufletească și sfat duhovnicesc. Iată câteva din cuvintele pe care Părintele Dionisie le-a rostit ca răspuns la frământările și problemele acestora:

“Blândețea este cel mai bun medicament duhovnicesc pentru o viață bună și sănătoasă, atât sufletească cât și trupească.”

“Nu este nevoie să iscodim și să ispitim lucrurile peste fire că atunci diavolul ne aduce la necredință. “Stinsu-s-au iscodind iscodiri” (Psalm 63:7). Adică din multă iscodire a minții și înălțare și păreri, piere credința, se retrage din suflet.”

“Dumnezeu i-a dat omului un mare dar: este liber să aleagă. Dacă vrea, intră în rai. Dacă nu vrea, nu. Dumnezeu nu-l bagă cu forța.”

“Sfintele Scripturi și Sfinții Părinți ne învață Adevărul, acolo e Adevărul. Dar dacă ai patimă, te biruie patima egoismului și nu mai poți cunoaște Adevărul nici din Sfintele Scripturi. Dar dacă ai egoismul în sufletul tău, vrăjmașul stă deoparte și râde, iar tu faci lucrul lui.”

“Lucrul este simplu: dacă nu ai tăierea voii, nu ai dragoste. Toți ne luptăm să ne facem voile noastre și așa, încet-încet, se întărește și ne stăpânește egoismul.”

“Se vor schimba multe în scurt timp cu ecumenismul, se vor schimba multe în Biserică. Dar ce va fi mai rău, se vor face partide în Ortodoxie. Unii cu ecumenismul, cu Papa, cu schimbări, alții împotrivă. Vor fi schimbări mari în Ortodoxie și dușmanii ei vor spori. Atunci când Ortodoxia nu va mai fi la înălțime, atunci va veni antihristul. Până atunci nu va putea împărăți el. Noi să ne ținem de Adevăr, care este Ortodoxia, și de sfaturile Bisericii cu cele șapte sfinte soboare ecumenice.”

“Trebuie pocăință cu smerită cugetare. Mulți nu înțeleg aceasta. Smerita cugetare este temelia tuturor faptelor bune și astăzi mai pe toți ne prinde vrăjmașul cu egoismul. Și de acolo nu mai avem scăpare, că tot ce facem noi, ni se pare sfânt.”

“M-am rugat la Dumnezeu ca să-mi ierte cârteala pentru faptul că nu văd. Și, slavă Domnului, acum știu că așa este bine pentru mine. Așa vrea Domnul și El știe ce e mai bine pentru noi. El ne iubește mai mult decât ne iubim noi pe sine însuși.”

“Dumnezeu, pentru că ne iubește, ne dă numai ce ne este de folos din cele pe care le cerem noi. El are grijă și de viața asta de aici, dar mai ales de viața noastră de dincolo, cea veșnică. Și dacă știe că nu ne este de folos ceva, nu ne dă.”

” Un sfânt părinte a spus că atunci când se va înmulți mintea, atunci va veni și veacul greutăților, al optulea. Și vedem că asta se întâmplă astăzi. Atâtea înlesniri a născocit mintea omului, încât te minunezi. Mare lucru cu înlesnirile astea, dar duhovnicește este mai rău.”

“Noi să mergem pe simplitate. Sfinții Părinți au avut simplitate duhovnicească și i-a luminat harul Duhului Sfânt.”

“Un ucenic a întrebat pe Bătrânul său când va veni sfârșitul. Și Bătrânul a răspuns:”Când se va înmulți mintea”. Și asta o vedem astăzi.”

“Noi nu mergem în Biserică ca să citim, ci ca să ne hrănim. Orice cuvânt care se citește, trebuie să-“mistuim”, altfel degeaba citim că nu înțelegem nimic, nu rămânem cu nimic.”

“Eu trebuie să-i iubesc pe toți ca pe mine însumi, căci așa îmi poruncește Biserica. Acesta este Adevărul și Ortodoxia. Adică să-i iubim pe toți: și pe turc și pe arab sau sau pe cei de alte religii sau neamuri. Dar Dumnezeu nu poruncește să-mi schimb și credința după a lor, sau obiceiurile după patimile lor. Nu ne interesează ce va face Domnul cu ei. Toate sunt creația Lui și ne va judeca pe toți cu judecăți neajunse de mintea omenească.”

“Nu trebuie să ne dăm bătuți cu nici un preț. Să stai așa, cu căință, ca un soldat la datorie, gata de luptă.”

“Să facem tot lucrul, toată fapta bună, ca pe o datorie. Că orice bine am face, suntem datori, nu avem cu ce ne lăuda – și astfel ne acoperim cu smerită cugetare. Se coboară pacea lui Dumnezeu peste noi. Orice am face, nu am făcut de la noi, ci eram datori s-o facem.”

Ioan ButiurcÃ

Florin Marcel

În numarul următor al Ziarului vom încheia serialul “Athos, lumea de dincolo” cu un reportaj despre Vatopedu, cea mai strălucitoare mănăstire athonită.