Brâncuși din Vânãtori

În mijlocul comunei Vânãtori, o cãsuțã desprinsã parcã din poveștile copilãriei te îndeamnã sã oprești. Turiști strãini și români, care și-au urmat instinctul, au descoperit în acel loc un om pasionat de sculpturã. Iar lucrãrile lui spun mai multe decât cuvintele. Europa, și nu numai, a devenit o a doua casã pentru lucrãrile sale.

Aproape fiecare dintre noi, are o preocupare extraprofesionalã, declaratã, fãrã nici o reținere, hobby. Dar când acest hobby ajunge sã fie un mod de viațã, fãrã de care existența pare sã nu mai aibã nici un sens, pãtrundem pe tãrâmul pasiunii.

Drumul vieții

Vasile Stoica din comuna Vânãtori este un astfel de om, pasionat de sculpturã. Drumul de la copilãria dominatã de sãrãcie, când la vârsta de 13 ani era slugã în sat pentru cã tatãl sãu a murit și familia nu avea bani sã se întreținã, la școala de arte și la obținerea diplomelor de sculptor și de peisagist floricultor a fost lung și dificil. Dar acum, dupã trecerea anilor, nea Vasile declarã cã ar lua-o de la început și nu ar mai face greșeli.”Am început sã pictez de când eram copil de grãdinițã. Fiind prea sãraci, culorile mi le preparam din plante pe care le zdrobeam prin vasele mamei. A urmat adolescența și grea și ușoarã, dar frumoasã vãzutã de la vârsta de acum și, odatã cu ea, sculptura. De peste 30 de ani sculptez din pasiune. Atunci când vãd o bucatã de lemn, aceasta îmi vorbește și știu ce va ieși din ea. Am sculptat porți, troițe și cruci, personaje legendare și figuri remarcabile din istoria noastrã.

Am vândut unele din ele, pentru cã am fost solicitat, dar și pentru cã aveam nevoie de bani. Oameni din Ungaria, Germania, Franța, Anglia au oprit la poarta mea și au cerut sã-mi vadã sculpturile. Le-au plãcut atât de mult, încât unii au revenit și a doua și a treia oarã. Acum, dacã ar fi sã iau viața de la capãt, nu mi-aș mai vinde sculpturile. Pentru cã banii se terminã repede, dar ele rãmân. Orice ar fi și s-ar întâmpla, nu mã voi despãrți niciodatã de șerpii mei sculptați și de încã vreo douã lucrãri”, ne spune Vasile Stoica, în timp ce ne conduce la atelierul devenit un soi de muzeu. Așezate pe terasa de la etajul casei, lucrãrile de lemn ne-au dezvãluit un om într-adevãr pasionat, care redã cu ajutorul dãlților, ceea ce ochiul vede.

Rãsuflarea lemnului

Cutia cu scule, “adevãrate” a primit-o cadou de la un german vrãjit de îndemânarea lui. Pur și simplu, s-a trezit cu omul la poartã. De atunci, spune nea Vasile, parcã și mâna alunecã mai sigur pe lemnul de paltin, tei, castan, cireș și stejar. A sculptat-o pe Nadia Comãneci evoluând la bârnã, l-a “vãzut” pe Horea tras pe roatã, a reconstituit Buzduganul lui Dragoș Vodã și Steagul de luptã al dacilor liberi, a reconstituit imaginea lui Ștefan cel Mare, și Traian, al lui Mihai Viteazul. “Armele” țãranilor de la rãscoala din 1907, animale, insecte, pãsãri, cetãți, personaje mitice. “Acuma, din cauza agriculturii, nu mai prea lucrez, și în fiecare zi regret asta. Trebuie sã mã las de lucrul la câmp. Unii mi-au spus cã nici serviciu nu trebuia sã fac, pentru cã din sculptura mea puteam sã trãiesc bine. Mâinile astea ale mele simt lemnul, simt plantele. Și tare aș vrea ca mãcar de acum încolo sã mã ocup doar de sculpturã. Am un gând mai vechi, sã vând vaca și sã transform partea de sus a casei în muzeu. Ar merita sã fac asta, pentru cã sculptura nu mã obosește niciodatã, pentru cã viața mea a fost atât de plinã încã din copilãrie încât nu am avut timp sã stau. Și dacã voi putea sã «stau» sã sculptez, atât cât vreau și ce vreau, voi fi pe deplin fericit”, ne spunea Vasile Stoica în timp ce ne conducea la poartã. Aceeași poartã, sculptatã, care la sosirea în sat ne-a atras atenția, ca și turiștilor strãini. De fapt, tot ansamblul, casã, gard, poartã, cruce, flori, te îmbie sã te oprești, pentru a desluși misterul care se ascunde în cãsuța desprinsã parcã din poveștile lui Andersen.

Eugenia KISS

eugenia@ziaruldemures.ro