Bristolul, scoala si pistolul
Mi-ar fi placut sa fiu eu cea care a ajuns în Bristol la facultate, dar capatâna mea nu a dat roade acum un an, când înca maica-mea ma obliga sa ma uit pe tot felu’ de site-uri cu diferite aplicatii pentru universitati straine, iar eu împrumutam de fiecare data caracterul unui catâr si rageam raspicat: vreau sa simt viata de facultate traita în caminele noastre, sa merg la Cluj si sa sar gardurile Gradinii Botanice în fiecare noapte, sa dau o fuga pâna în capitala, la un party al studentilor de la Facultatea de Teatru, sa merg la Hotel Cismigiu (fostul camin al facultatii de Teatru), sa îmi dau examenele în limba mea dulce româneasca, cu profii aia tari de 60 de ani, sa învat înainte de examen cu patru cafele pe noapte s.a.m.d.
Macar la saptespe ani câti aveam atunci, credeam cu ardoare în învatamântul universitar de la noi, eram convinsa si de chefurile cu putini bani, muzica buna, câteva sticle de Coca-Cola puse la rece în vana si niste tuica de prune; am ajuns pe la optispe si-mi clatesc ochii zilnic, constat ca Arataniile care conduc tara sunt din ce în ce mai corupte/usor coruptibile, ca nu se dau doi bani pe capacitatile intelectuale ale unui tânar, ca se intra la facultate daca esti baiatu’ lu’ primaru’ (aici intra toate categoriile de bogatani care îsi trimit plozii semi-analfabeti la facultati de prestigiu pentru ca mai apoi sa ajunga mari sefi, ca taticii lor). Acestea fiind spuse, dragi compatrioti cu vârste cuprinse între 18 si 30 de ani, evadati din tara tuturor posibilitatilor, va garantez ca si în Laponia traiul este mai calitativ decât aici!
Ieri mi-am limpezit toti ochii, am vazut vreo 200 de poze în care orasul Bristol sclipea de curatenie, poze în care se vedea de peste noua mari si noua tari ca educatia nu se face cu forta (implicit cu pistolul). Întrebati-ma: Cum adica ti-ai dat seama din poze de nivelul educatiei? Pai simplu, o suta de cetateni care stau în statia de autobuze la coada, nu se aduna în cirezi gramada, piste special amenajate pentru bicilisti în tot perimetrul orasului, piste speciale pentru autobuze, domni îmbracati la costum care circula cu mijloacele de transport în comun (deci fara sofer personal), tipe mai plinute cu pantaloni scurti dupa care nu se uita nici un vitelus, exteriorizându-se ulterior: „Cum areti, tu?â€.
Oamenii aia nu distrug o cladire pentru ca e veche, nu demoleaza fabrica de zahar care a dat faliment si nu mai au ce sa faca din ea, nu gasesti sere abandonate la drumu’ mare, deci nimic nu se demoleaza, orice cladire se renoveaza. Minunea minunilor: la capatul podului Clifton Bridge, exista un telefon de unde poti sa apelezi gratuit un anumit numar, iar la capatul firului îti va raspunde o voce calma de psiholog care va încerca din rasputeri sa te convinga sa nu-ti pui capat zilelor, 24 din 24.
Oare nu vrea sa puna cineva si la noi un telefon dinasta în fiecare colt al Parlamentului si psihologul sa strige: Si-nu-ci-de-te a-cuuuum, nu mai sta pe gânduri ca soacra-mea pe scânduri!
