Bucurii și tristeți autumnale

Pe când era să ne lăsăm copleșiți de stresul (viu exprimat al) gospodinelor, provocat de prețurile legumelor, fructelor, zahărului, borcanelor, capacelor, de pus la conservat pentru iarnă, iaca întâmplarea salvatoare! Pentru noi, în general, dar pentru bărbații noștri, în special. În focul cicălelilor la care pretind că au fost supuși, despre cum se scot sâmburii din prune și cum se amestecă (profesional) zacusca, au prins o oază de bucurie: meciul Stelei cu Dinamo Kiev. Pentru care tot românul serios și-a lăsat treburile deoparte vreo două ore. Având asigurări prealabile, de la sus-situatul în sondajele (de opinie), patron al Clubului, cum că victoria a noastră e! Indubitabil! și că, în consecință, nu trebuie să ne facem nici un soi de grijă, despre soarta partidei. Așa că, ascultători din fire, nu ne-am pregătit nici măcar tradiționalele „bomboane americane” de desfăcut (și scuipat) în cadența meciului. Pentru că după mesajul șefului de club, am știut că n-avem de ce să manifestăm nervi la stomac. Sau în alte părți esențiale. Iar premoniția publică a respectivului patron s-a împlinit cu vârf și îndesat. Steaua ne-a ținut cu sufletul la gură. Era și cazul, după 10 ani de absență din grupele Ligii Campionilor… În fine, cu Dică (de vreo două ori), cu Badea și Ghionea, am mai scăpat pentru un week-end de îngrijorarea scumpirii gazului, a electricității și, după ele, a tot ce vom băga în gură la iarnă. Pentru că victoria Stelei ne-a luat ochii. Așa că, o vreme, toată lumea-i mulțumită. Noi, pentru că fotbaliștii noștri au bătut la ex-„mama Rusia” acasă, iar ei, pentru că încasează, fiecare, o primă de joc de 20.000 euro.

A fost, însă, și o categorie socială care nu s-a lăsat impresionată de acel 4 pentru noi și doar 1 pentru ei. Cel puțin nu într-atât încât să uite principala problemă ce o preocupa. Și pentru care apucase pe cale revendicărilor. Sindicatele din învățământ au continuat să-și facă publică nemulțumirea. Pe care, ce-i drept, o auzim, de mai bine de un deceniu. Să fie, pur și simplu, cadrele didactice niște pisăloage? Cărora le face plăcere să ne tot bată la cap cu aceeași chestie, numită deplorabila lor salarizare? Nu prea cred. Datorită unor împrejurări obiective. Pe parcursul lungii perioade de timp în care oamenii învățământului au cerut până au răgușit salarii decente, toate celelalte categorii de bugetari au beneficiat de măriri substanțiale. Cu sau fără grevă. Să nu mergem mai departe de funcționarii publici, care au cerut și au primit vreo 50 de procente la salariu. Se pare, însă, că numai în cazul dascălilor biblica replică „cere și ți se va da” este menită a nu produce roade. Căci corectarea salariilor lor cu procentele ratelor de inflație și aruncarea câte unui oscior peste fluturașul de plată, din când în când, nu valorează reală majorare.

Potrivit unei opinii de pe la radio, această categorie nu merită nici o creștere salarială. Întrucât odraslele noastre ar merge la școală mai cu seamă pentru a face norma profilor care dau ore suplimentare. Cu toții știm că faza cu orele particulare nu-i o invenție a respectivului nemulțumit. și că, există situații în care mecanismul a fost exacerbat, în dauna vădită a învățăceilor. Și a familiilor lor. Dar, haideți să fim serioși! În primul rând, nu putem nega prestația dascălilor pentru care profesia este încă profesie. Și dăruirea, dăruire. Cu toții am cunoscut, în calitate de foști ori actuali elevi sau părinți, asemenea oameni. Și poate că nu le-am arătat respectul cuvenit. Iar dacă ar fi să alegem criterii ca acela de mai sus pentru balanța salarizării, apoi atunci aflați că nici funcționarii publici n-ar fi trebuit să-și vadă majorarea cu ochii. Pentru că destui dintre ei au o prestație mai mult decât discutabilă. Care ne-a făcut să ne pierdem cumpătul adeseori prin fața ghișeelor. și nici ceilalți bugetari cu majorări vizibile nu dispun de păduri fără uscături. Mai mult decât atât, se pare că vârful Executivului (și toți ceilalți ce urmează) au uitat că situația în învățământ se deteriorează pe an ce trece. Pentru că, astfel cum nu putem să le pretindem tinerilor noștri să rămână în țară atunci când ofertele externe sunt cele care-i valorizează profesional, tot așa nu putem să le cerem dascălilor de frunte să nu-și lase catedra pentru o muncă decent remunerată. și uite-așa s-a ajuns la județe în care, în mediul rural sunt vacante peste 600 de posturi de învățători și profesori. Care vor fi (dacă vor fi) ocupate cu suplinitori. Ce n-au găsit loc de muncă la butic sau la barul comunal. Tot astfel, n-avem cum să le cerem dascălilor să fie grozav informați, când, datorită prețurilor, nu-și pot cumpăra cărțile serioase de specialitate. Pentru că un set din alea face cât salariul lor. În fine, cei cu pâinea și cuțitul se pare că pierd din vedere și tsunami-ul provocat de un învățământ în descreștere calitativă. Și anume, tineri prost formați, nu numai ca discurs, ci și ca fire. Nu numai pentru prezent, ci și pentru un viitor pe care, pentru niște procente în plus, refuzate de aleșii noștri, ni-l prefigurăm sumbru. Cu mâna noastră. Pardon, a lor.

Andreea CUICÄ‚