Viața în Hristos, cuvinte de folos (XX)

“A crede că Dumnezeu există este un lucru, a-L cunoaște pe Dumnezeu este altceva”. Sub semnul acestor cuvinte ale Cuviosului Siluan Athonitul, continuăm seria incursiunilor în profunzimea vieții și învățăturii creștine autentice. Pentru cei care se întreabă cum poate fi urmată calea adevărului, experiența duhovnicească a stâlpilor Bisericii Ortodoxe poate servi drept călăuză, într-o vreme în care credința multora s-a răcit sau s-a rătăcit.

Unul dintre cei mai înzestrați ucenici ai Părintelui Seraphim Rose, ieromonahul Damaschin, aduce în fața noastră, prin mărturia experienței sale personale, o problemă deosebit de actuală și pentru tinerii din România: raportul între mistica creștină, așa cum e ea înțeleasă în Ortodoxie, și experiențele mistice ale adepților religiilor orientale pătrunse masiv în Occident. Părintele Damaschin expune cu multă pătrundere și competență duhovnicească problemele celor ce au ajuns la Ortodoxie trecând prin religiile orientale, făcând totodată distincțiile extrem de necesare între tipurile de experiențe mistice orientale și cele din creștinismul răsăritean. Mărturia directă a unui părinte duhovnicesc ce a descoperit comorile ortodoxiei la celălalt capăt al lumii se poate dovedi foarte folositoare și multor tineri români ce încă rătăcesc departe de comoara îngropată chiar în ograda casei lor.
Căutătorii spirituali din zilele noastre găsesc în Ortodoxie o îndrumare clară întru dobândirea liniștii, stăpânirea patimilor și gândurilor și cultivarea virtuților, ca și învățături precise despre amăgirile spirituale, călăuzindu-i cu mai multă siguranță pe calea comuniunii cu Dumnezeu. Însă mai presus de toate, ei află Chipul neschimbat al lui Hristos, pe care nu-L întrezăriseră în celelalte biserici. În El află începutul și sfârșitul dorinței inimii lor și poarta către viața veșnică. În profunda tradiție mistică și contemplativă a Răsăritului creștin, aceștia sunt capabili să treacă cu bine dincolo de realizările pe care le-au avut în religiile orientale. În unele privințe, cei ce se convertesc la ortodoxie de la religiile orientale au un anumit avantaj asupra celor convertiți de la confesiunile creștine occidentale, însă în alte privințe sunt dezavantajați.

Spiritul protestant

Când vorbim despre protestanții convertiți la ortodoxie nu ne referim la toți și nici la protestantism în întregime, ci vorbim doar despre tendințele cele mai grave dinăuntrul protestantismului și despre problemele ce apar atunci când aceștia intră în Biserica Ortodoxă. Originea protestantismului se găsește în dorința demnă de laudă de a ieși din ipocrizia religioasă și din corupție, cultivând legătura personală cu Hristos. Insă conform cu firea umană cea căzută, aceeași ipocrizie și corupție au pătruns și în protestantism, așa încât pentru foarte mulți, singura motivație rămâne spiritul de protest, ideea de a fi mai “drept” decât catolicii, întemeiată pe propria părere. Pornind cu o astfel de motivație, protestanții ce devin ortodocși, în dorința lor de a continua să fie drepți, se comportă în același mod. Dacă înainte erau experți în citarea Scripturilor spre a-și dovedi părerile personale, ajung acum experți în citarea Sfinților Părinți, a canoanelor și a dogmelor, pentru a se îndreptăți; dacă înainte îi combăteau și ridiculizau pe catolici, acum îi combat și ridiculizează pe catolici și pe foștii lor confrați protestanți; dacă înainte erau implicați în conflictele dintre denominațiunile protestante, acum se implică în conflictele dintre diversele jurisdicții ortodoxe. Ei caută să devină mai drepți nu numai decât catolicii și protestanții, ci chiar decât ceilalți ortodocși. Ca urmare, protestul lor se continuă și în Biserica Ortodoxă. Neavând predania directă de la duhovnici cu viață sfântă, cuvintele lor nu au putere lucrătoare, ci rămân în domeniul bidimensional al părerilor omenești.

Adevărata convertire

Există o mulțime de protestanți ce sunt mult mai buni creștini decât frații lor ce au devenit ortodocși. În aceeași lumină, protestanții convertiți la ortodoxie ar face bine să ia în seamă cerința protestantismului evanghelic de a ajunge să fie născuți din nou, nu doar prin Botez, ci printr-o convertire radicală, proces ce preschimbă dinlăuntru și-i fac să nu mai fie din lumea aceasta. Există mult adevăr în această cerință; problemele apar atunci când creștinii născuți din nou vin la ortodoxie fără să fi fost cu adevărat născuți din nou: când sunt doar niște protestanți ratați, oameni ce încă sunt din lumea aceasta și vor să-și ascundă lipsa de profunzime spirituală devenind mai drepți decât toate denominațiunile protestante la un loc. În astfel de cazuri, convertirea lor rămâne în mare parte la nivel intelectual.
Un protestant nu poate fi cu adevărat ortodox până ce nu s-a născut din nou, exact așa cum spun protestanții că trebuie să facă. Numai atunci când s-a convertit în mod autentic la Hristos poate fi convertit cu adevărat la Ortodoxie. Acela poate înțelege profunzimea Ortodoxiei și poate să-i pătrundă esența, așa cum mulți protestanți de bună credință convertiți la ortodoxie au făcut-o deja.

Unitate cu orice preț

În vreme ce motivația greșită a protestantismului este aceea de a fi drept, greșita motivație a romano-catolicismului este autoritatea. Grație accentului pus pe absoluta autoritate exterioară și infailibilitatea instituției ecleziastice, Biserica Romano-Catolică a menținut cel mai vechi imperiu în viață din lume – însă cu un preț deosebit de mare. În Biserica Ortodoxă, când un patriarh sau episcop cade în erezie, credincioșii nu sunt obligați să i se alăture. Însă în romano-catolicism nu există cale de scăpare. Dacă papa adoptă cea mai greșită atitudine și proclamă cele mai primejdioase erezii poporul trebuie să-l urmeze, altminteri nu mai poate rămâne catolic. Linia de demarcație a existenței ca romano-catolic nu constă în a rămâne credincios anumitor doctrine, ci mai degrabă în a te afla sub și a fi recunoscut de autoritatea unui papă. O dovadă elementară a acestui fapt se poate vedea la catolicii de rit bizantin, care nu sunt obligați să accepte doctrina catolică a lui Filioque, atâta vreme cât acceptă autoritatea papală.

Mentalitatea papală

Majoritatea romano-catolicilor ce au venit în Biserica Ortodoxă în ultimele decade au făcut-o datorită falimentului spiritual rezultat din Vatican II. Dar făcând aceasta, unii dintre ei nu au făcut decât să vândă venerarea unei autorități în schimbul alteia. Criticând catolicismul, aduc totuși cu ei aceeași mentalitate papală în Biserica Ortodoxă. Ortodoxia lor constă în primul rând din a fi sub și recunoscuți de o autoritate bisericească ce este, la rândul ei, recunoscută. Ei vor face tot posibilul să mențină acest statut de recunoaștere, căci le dă siguranța protecției instituționale pe care au avut-o în romano-catolicism.
Când unii romano-catolici înrobiți acestei mentalități se convertesc la Ortodoxie, ei otrăvesc atmosfera cu o eclesiologie străină. Subliniem din nou, nu e vorba de toți catolicii convertiți la Ortodoxie, ci doar despre capcanele în care ei ar putea să cadă. Mulți dintre acești convertiți îi dau de rușine pe cei născuți ortodocși, prin profunzimea pietății lor. Când s-au convertit cu adevărat la Ortodoxie, și nu doar și-au transferat loialitatea către o altă autoritate, ei împodobesc Biserica ca minunați creștini ortodocși.