Apã si lacrimi la Stanceni

Ca într-un peisaj suprarealist, o casã cu un garaj la subsol stau suspendate pe malul apei l Inundația care a durat doar câteva ore a avut puterea unui tãvãlug l Drumul a dispãrut și în locul lui a rãmas o albie adâncã de 5 metri l O familie a rãmas izolatã pe marginea cealaltã a pârâului l Acum oamenii se întreabã ce se va întâmpla cu gospodãria lor, la o viitoare viiturã

Floarea Lãpușan a venit în comuna Stânceni, din județul Sãlaj, cu patruzeci de ani în urmã. S-a mãritat cu un om al locului și l-a urmat acasã la el. A lucrat 27 de ani la fabrica de apã mineralã din comunã, și-a fãcut o gospodãrie frumoasã, iar în ultimii ani își îngrijește nepoatele, pe care fiica, Veronica, acum plecatã în Italia, i le-a lãsat în grijã.

Viața, care pentru Floarea era frumoasã în ultimul timp, s-a transformat peste noapte într-un coșmar. În câteva ore, torentul de apã venit din munte a luat cu el tot pãmântul din fața gospodãriei. În locul drumului lat de patru metri, acum curge pârâul Gudea, încã învolburat ca o veșnicã amenințare.

Rãul din întuneric

În noaptea de 11 spre 12 iulie a plouat torențial undeva în munte, destul de departe de Stânceni, așa cã oamenii au plecat la culcare liniștiți. Nu peste mult timp, însã, un vuiet, nemaiauzit pânã atunci de localnici, a spart liniștea nopții. Legãtura dintre vuietul în creștere și apã, au fãcut-o doar când au vãzut șuvoaiele nãvãlind. Nu mai aveau ce face. Aproape paralizați de spaimã, urmãreau puhoaiele negre care cu o uimitoare ușurințã luau cu ele case, pomi, drumuri, animale. Nimic nu a rezistat tãvãlugului lichid. În câteva ore, peisajul s-a schimbat definitiv. Viața oamenilor la fel.

Pârâul din pragul casei

Casa în care locuiește Floarea Lãpușan este construitã într-o zonã foarte frumoasã, de pe valea Gudea. O curte frumos aranjatã, cu ronduri de flori, iar la drum gardul nou în care a investit în ultimele luni peste 150 milioane de lei. Drumul din fața casei “larg cât sã treacã douã mașini”, se terminã brusc lângã albia adâncã a unui firicel de apã numit Gudea. Vecinã într-o parte este cumnata ei, iar în direcția opusã este casa fetei, Veronica. O casã nouã, modernã, cu etaj, multe camere și cu un garaj la subsol. Își construise fata garaj pentru mașina cu care vine din Italia acasã în perioada concediilor. Pânã în 11 iulie asta era descrierea exactã a locului. În dimineața zilei de 12 iulie, nimic nu mai era la fel. “Nu am crezut vreodatã cã va trebui sã mã lupt cu apele pentru a salva casa copilului meu. Putea sã-mi ia mie tot, dar nu munca fetei mele și a soțului ei care au lucrat ani de zile în Italia, ca sã-și facã o cãsuțã lângã a noastrã. Ca sã fie cu noi la bãtrânețe. Acum probabil vor pleca de aici. Mã uit la cer, și cer ajutorul lui Dumnezeu, poate mã va auzi. Mã uitam la apã cum vine și ia cu ea drumul. In 1970, apa a ieșit puțin, prin curte. Acuma nu știu ce a fost. Dar a venit dintr-o datã, și pe neobservate am rãmas fãrã drum, a luat casa soacrei mele. Doar așchii au mai rãmas din ea. Uitați garajul fetei. Nu mai are pe unde sã ajungã cu mașina aici. Casa a rãmas chiar pe malul apei. A fost apã în ea de un metru jumate. Am pus gard verde cu brãduleți și tufe de tuia, ca în occident, ca sã fie frumos. Nu mai e nici gãrdulețul. Doamne, ce mã fac? Mi-a dus și grãdina. Toatã. Și gardul cel nou la fel. A fost prefectul aici pe vale. Se plimba pe drum în sus și în jos, dar nu a venit sã vadã dacã avem nevoie de ceva. Și l-am rugat sã vinã sã vadã. Cã la noi au fost distrugerile cele mai mari. Nu pe drum. A promis cã vine, dar a plecat și dus a fost. Dupã zilele alea, douã sãptãmâni am fost internatã cu perfuzii în spital. Într-o zi am plãtit un buldozerist cu 100 de euro și 500.000 de lei ca sã-mi punã bolovanii ãștia sã consolideze malul. Dupã trei ore, dus a fost și nu l-am mai vãzut. Nu mai avem ce face. Și ajutor de unde? Nu mai avem nici o speranțã”… ,ne spune Floarea, în timp ce pașii o poartã dintr-o parte în alta a gospodãriei, pentru a putea cuprinde încã o datã cu privirea urmãrile dezastrului. Și la fiecare oprire, lacrimi mari i se rostogolesc pe fața disperatã. Parcã ar vrea sã se trezeascã dintr-un coșmar.

Undeva, departe…

Între disperare și amorțealã, Floarea trebuie sã ia decizii. De una singurã. Pentru cã soțul ei, cu 11 ani mai mare decât ea, nu o mai poate ajuta. A construit un podeț lung de vreo 10 metri. În rest nu știe dacã mai are rost sã reconstruiascã ceva. O altã viiturã la fel de nemiloasã ar putea sã o lase și fãrã casã. Știe cã trebuie consolidat malul, pentru ca apa sã nu sape pe dedesubt, știe cã își poate reconstrui gardul, grãdina, în general ceea ce ține de gospodãrie. Dar ce se face cu Veronica, fiica ei. Garajul suspendat pe malul apei se potrivește cu Veneția. “Poate va rãmâne fata pe acolo”. Și plânsul o îneacã iar.

“Ce sã fac. Cãsuța mea, fetița mea”…, tânguirile Floarei, le auzim din ce în ce mai încet, în timp ce ne îndepãrtãm de ea. Foșnetul frunzelor și freamãtul apei…și ochii înlãcrimați ai Floarei. Trebuie sã fie o legãturã… De ce sãtulã de ororile pe care le vedea în jurul ei ridica ochii spre cer ? O veni doar de acolo liniștea și ajutorul?

Eugenia KISS

eugenia@ziaruldemures.ro