Calul troian al Naționalului

Unul din articolele Dilemei vechi, numărul curent, semnat de Radu Vancu, dascăl sibian, atrage cu amărăciune atenția asupra cotației reduse pe care literatura și cuvântul tipărit le au în cadrul proiectelor care compun vârful de lance al evenimentelor culturale europene din acest an – Sibiu, capitală culturală europeană. Ceea ce mi-a adus în minte aproape instantaneu conflictul destul de recent din sânul Institutului de Istorie și Teorie Literară “G. Călinescu” din București, organismul care are menirea de a coordona politicile de cercetare literară în România. Conflictul, ale cărui resorturi intime pot fi doar bănuite sau intuite, a devenit activ și fățiș în momentul în care o bună parte din cercetătorii Institutului au publicat pe internet un protest, semnat de peste 100 de persoane, împotriva lui Eugen Simion, directorul instituției. Nu voi insista asupra cauzelor, cu siguranță multiple, ale acestei “răzmerițe”. Însă nu m-am putut împiedica să am o stranie senzație de deja-vu: ceva similar, dar nu de aceleași proporții, se petrece și la Teatrul Național din Târgu-Mureș. Singura diferență este faptul că cei de la Institutul Călinescu, care au făcut public conflicul cu directorul lor, sunt mulți. Iar la Târgu-Mureș, unul singur. Actorul Liviu Topuzu. N-aș vrea însă să zăbovesc mai mult asupra acestui aspect. Nici nu știu dacă are prea mare importanță în raport cu gravitatea gestului și, mai ales, a faptelor care l-au generat. și care, dacă ar fi să extragem din multitudinea de cauze, una generală, cuprinzătoare, aceasta ar fi legată de strategiile utilizate de conducerea Naționalului târgumureșean pentru a frâna inițiativele și proiectele de bună calitate. Aceasta, în timp ce în jur, oamenii de teatru și, de asemeni, publicul evoluează, devin mai critici și mai exigenți cu propriile lor așteptări. Cel mai mare reproș și cea mai mare vină pe care i-aș imputa-o lui Cristian Ioan, nu în nume personal, ci de spectator al acestui Teatru, încă de pe vremea lui Harag, aceasta ar fi – că a pus frână unei evoluții firești a Teatrului Național, unei creșteri care se anunța constantă. O instituție care are avantajul de a fi foarte aproape de o școală de teatru. O instituție care are avantajul de a avea o trupă de actori care iubesc scena și care își doresc să-și facă meseria cu tot sufletul. În paralel, nu pot să nu remarc nașterea sau creșterea altor forme instituționale de arta spectacolului. Fie ele alternative, independente, private, public-private, underground. Fie ele clasice, de repertoriu, dar gândite și puse în practică de o manieră profesionistă, responsabilă și marcată de un real respect pentru așteptările estetice ale publicului.

Diana SÄ‚CÄ‚REA

PS. Cel mai recent spectacol, cu adevărat remarcabil, pe care l-am văzut a fost “Rinocerii” lui Tompa Gabor. Anul trecut, la Festivalul de Teatru de la Sibiu. Oare n-ar merita și publicul mureșean asemenea bucurii? Acestea sunt oarecum la îndemâna dumneavoastră, domnule Cristian Ioan. Poate pe viitor ni veți oferi și pe scena Naționalului?! Vă asigur că nu veți avea nimic de pierdut. Poate doar de câștigat!…