Ecumenismul, fără măști (I)

În 1972, ieromonahul Serafim Rose (+1982), vestit ascet și scriitor bisericesc din nordul Californiei, publica “Ortodoxia și religia viitorului”, carte în care avertiza asupra primejdiei ecumenismului, în a cărui răspândire vedea un pericol de moarte la adresa Ortodoxiei. Părintele Serafim socotea că eforturile universaliste ale Ecumenismului de a uni toate bisericile creștine (și chiar pe cele necreștine) într-o unică Biserică mondială au rolul de a nimici trăirea duhovnicească în Hristos și de a pregăti venirea lui Antihrist.

Astăzi, roadele mișcării ecumenice se fac simțite tot mai puternic în societatea contemporană, dovadă în acest sens fiind și așa-numita săptămână de rugăciune pentru unitatea creștinilor organizată pe plan internațional în penultima săptămână a lunii ianuarie. Cum numărul căderilor de la dreapta credință crește văzând cu ochii, iar formele pe care acestea le capătă sunt din ce în ce mai subtile, considerăm utilă prezentarea concluziilor conferinței teologice inter-ortodoxe “Ecumenismul: Origini. Așteptări. Demistificare”, desfășurată în 2004 în Tesalonic, Grecia.

1. Ecumenismul: o creație a papismului și a protestantismului, care ascunde înstrăinarea de Adevărata Biserică

“Ecumenismul s-a născut în sânul Protestantismului la începutului secolului al XX-lea, ca un efort de redobândire a unității pentru o lume protestantă împărțită în nenumărate grupări și ramificații. Ecumenismul nu are absolut nici o legătură cu ecumenicitatea și catolicitatea Bisericii, care este pe deplin păstrată, atât geografic cât și ecleziologic, în Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească Biserică, adică Biserica Ortodoxă, care continuă să creadă ceea ce a fost crezut “întotdeauna, pretutindeni și de către toți.” Existența ereziilor nu neagă nici unitatea, nici ecumenicitatea și nici catolicitatea Bisericii. Biserica continuă să fie una și universală. Erezii și schisme ca “bisericile” “catolice” și protestante ale Apusului sau cele anti-calcedoniene ale Răsăritului nu sunt bisericile locale autentice și legitime ale acelor ținuturi; aceste biserici redobândesc unitatea și catolicitatea, devin adevărate biserici, doar atunci când sunt reintegrate în credința și viața Bisericii Ortodoxe Sobornicești (Catolice), care nu este doar adevărata Biserică, ci și singura Biserică. Prin urmare, de la bunul lui început și până în ziua de astăzi, așa-numitul “Conciliu Mondial al Bisericilor”, ca vehicul (purtător) al ecumenismului protestant, este, într-un adevărat sens ecleziologic, un “Conciliu Mondial al ereziilor și schismelor.”

Papismul s-a îndepărtat de unitatea și catolicitatea Bisericii la începutului celui de-al doilea mileniu prin schisma din 1054 și îmbrățișarea unor erezii precum “filioque”-le și “primatul papal.” Biserica pe atunci ortodoxă a Romei, în care au strălucit mulți sfinți, mucenici și mărturisitori, a fost trasă în erezie și înșelare. Ruptă de una și adevărata Biserică, Biserica locală a Romei, fiind captivă a scolasticismului și a năzuințelor lumești ale papilor, nu numai că a eșuat în a păstra creștinătatea apuseană unită, ci chiar a devenit o sursă de noi erezii și schisme, cum ar fi Reforma protestantă a veacului al XVI-lea în diferitele ei forme, Anglicanismul sau Vechiul Catolicism. Ea a denaturat caracterul teantropic al Bisericii, schimbând-o într-o instituție omenească cu stăpânire totală asupra credincioșilor, și a dus la “des-creștinarea” și “des-bisericirea” Europei. Vorbitorii și participanții la conferință au acceptat drept cea mai potrivită definiție a ecumenismului pe cea lăsată nouă de Cuviosul Părinte Iustin Popovici: “Ecumenismul este numele de obște pentru toate pseudo-creștinismele (creștinismele mincinoase) și pseudo-bisericile (bisericile mincinoase) ale Europei Apusene. Înăuntrul lui se găsește inima tuturor umanismelor europene, al căror cap este papismul. Și toate aceste pseudo-creștinisme, toate aceste pseudo-Biserici, nu sunt altceva decât erezie după erezie. După Evanghelie, numele lor de obște este panerezie.”

Încercările de unire dintre Roma și Constantinopol pe parcursul a cinci secole, de la schismă până la căderea din 1453 a Constantinopolului în mâna turcilor, și toate dialogurile teologice care le-au însoțit, au eșuat din pricină că nu erau însoțite de adevărată pocăință, de dispoziția de renunțare la înșelare și de întoarcere la Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească Biserică. Renunțările și compromisurile în materie de credință făcute pentru înfăptuirea unirii, au fost întotdeauna respinse de pururi-veghetoarea și treaza conștiință a turmei credincioșilor. În ciuda scopurilor lumești și a văditei manipulări politice, aceste încercări nu au sfârșit niciodată în minimalismul dogmatic, nivelarea sincretistă și lumeasca vorbire despre dragoste, cum au făcut dialogurile ecumenice ale veacului al XX-lea. A câștigat principiul apostolic și patristic care spune că “nu este loc de compromis în ceea ce privește credința”.

S-a încercat să se înfăptuiască prin ecumenismul protestant ceea ce nu s-a reușit vreme de secole de către papism; și ecumenismul papist, la rândul lui, a sprijinit aceste eforturi de la Conciliu II Vatican (1963-1965). Atât papismul cât și protestantismul pierd mereu din prestigiul și autoritatea lor în America, Europa, și în întreaga lume. Prin ecumenism, ele încearcă să se acopere, să își ascundă înstrăinarea lor de una, adevărata Biserică a lui Hristos, să întărească cea mai mare erezie eclesiologică care a existat vreodată; anume, că Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească Biserică nu există, că a încetat să existe, că toate confesiunile creștine păstrează aspecte ale Bisericii, așa încât credincioșii lor nu trebuie nici să se neliniștească nici să se necăjească să caute adevărata Biserică și mântuirea lor.

2. Pricinile pentru care se susține participarea ortodoxă nu corespund adevărurilor lucrurilor, ci sunt găsite mincinoase

Din nefericire, Biserica Ortodoxă, la inițiativele nesăbuite ale Patriarhiei Ecumenice, a fost implicată încă de la început în pan-erezia ecumenismului, cu toate gravele ei urmări soteriologice. Prin bine-cunoscutele enciclice din 1902, 1920 și 1952, Patriarhia Ecumenică a intrat în modus operandi ecumenist, și, într-adevăr, și-a asumat un rol de frunte în cadrul lui. Atitudinea ei apostolică și patristică onorabilă împotriva ereziilor și a schismelor a fost radical modificată începând din 1902 sub presiunea evenimentelor politice mondiale. Într-adevăr, din timpul Patriarhului Athenagoras până astăzi aceasta a devenit poziția oficială a Bisericii din Constantinopol, în care alte biserici autocefale au fost trase puțin câte puțin, deși cele mai multe dintre ele la început au întâmpinat respectivele inițiative cu ezitare și rezerve până la mijlocul veacului XX. La Conferință a devenit limpede, din diferitele prezentări și discuții, faptul că bisericile autocefale nu au fost motivate să participe la Mișcarea Ecumenică din motive duhovnicești, ci mai degrabă din interese politice, sociale și naționaliste. Prin participarea lor, fiecare biserică încerca independent fie să-și asigure apărarea și sprijinul, fie să evite mânia atotputernicei lumi apusene, întocmai după cum se întâmplase la sinoadele unioniste în timpul cruciadelor și la scurt timp înainte de căderea Constantinopolului.

Din cauza lipsei unei motivări teologice și duhovnicești, adevăratul cuvânt evanghelic și adevărul mântuitor nu a fost oferit heterodocșilor; desigur, susținătorii ecumenismului nu vor recunoaște aceasta, deși e adevărat că între ei au fost și importante figuri teologice, cu motivări binevoitoare și mărturie ortodoxă, mai ales în vremea de început a ecumenismului. Există două cauze teologice și duhovnicești care au fost folosite atât în prezent cât și în trecut pentru a îndreptăți participarea ortodoxă în dialogurile teologice bilaterale și multilaterale și în așa-numitul “Conciliu Mondial al Bisericilor”: de a arăta dragoste față de heterodocși și de a mărturisi credința ortodoxă. Cu toate acestea, dragostea nu poate fi despărțită de adevăr. Când dialogul dragostei nu este însoțit de dialogul adevărului și nu duce la o întâlnire și acceptare a adevărului mântuitor cu Hristos și Biserica Lui, el devine o cursă periculoasă care duce la indiferență sincretistă și o despărțire de unitatea credinței și comuniunea (părtășia) cu Duhul Sfânt; el desparte pe om de mântuire. Nimic nu este mai rău decât lipsirea cuiva de mântuire, și singurul lucru care nu poate fi spus, este acela că aceasta ar fi o faptă de dragoste.

Este oare posibil ca dragostea să fie întoarsă împotriva adevărului? Erezia este minciună, înșelare, demonizare, ură, o dragoste de minciună și o răstălmăcire a adevărului Bisericii. În dialogurile ecumenice, cuvântul dragoste a fost “folosit” din abundență, în timp ce adevărul a fost pierdut – adevărul care a fost privit ca obiect de cercetare, care nu poate fi găsit în nici una dintre biserici. Biserica Ortodoxă Sobornicească (Catolică) nu caută adevărul. Ea îl are. Din dragoste trebuie să îl dea și heterodocșilor care sunt lipsiți de el sau l-au strâmbat. Adevărul este preferat dragostei, după cum învață Sfântul Ioan Gură de Aur: “Dacă vezi evlavia suferind undeva, să nu prețuiești înțelegerea mai mult decât adevărul, ci să înduri vitejește chiar până la moarte… să nu trădezi nicicând adevărul.” Mai mult, el sfătuiește cu tărie: “să nu primești nici o învățătură greșită sub pretextul dragostei.” Ecumenismul cade în păcat de moarte, atât din cauză că neagă adevărul, pentru care mulți heterodocși s-au luptat atât de greu să-l găsească, și pentru că încearcă să închidă ușa tuturor celor care caută adevărul. Cu adevărat, cuvintele lui Hristos către farisei li se potrivesc și ecumeniștilor: “Vai vouă, cărturari și farisei fățarnici, căci închideți împărăția cerurilor de dinaintea oamenilor; că voi nu intrați, și nici pe cei ce intră nu-i lăsați să intre.”

Iar cât privește mult căutata “mărturie a credinței,” chiar dacă constituie o bună speranță și așteptare, în realitate s-a dovedit a fi falsă. În orice caz, cineva nu poate presupune că va mărturisi și va propovădui credința ortodoxă începând cu o trădare a credinței.”