Capitularea Vaticanului (I)

2006 va fi cunoscut în istoria omenirii drept anul care a consfințit pierderea definitivă de către Occident a bătăliei sale spirituale cu Islamul. Actul de capitulare a fost semnat de Biserica Catolică, în frunte cu liderul ei, Benedict al XVI-lea, care a sacrificat patrimoniul de credință creștin de dragul unei păci iluzorii cu lumea musulmană

“Islamul este terorist și agresiv, dar eu îl prețuiesc foarte mult”. Paradoxala formulă rezumă perfect abisul și grotescul compromisului teologic și moral pe care Benedict al XVI-lea l-a făcut în cea mai neagră săptămână din istoria scurtului său pontificat. Totul a început pe 12 septembrie, la Universitatea din Regensburg, când, în cursul unei dizertații despre relația dintre rațiune, credință și violență, suveranul pontif a citat o remarcă negativă la adresa islamului făcut de împăratul bizantin Manuel al II-lea Paleologul, din secolul XIV: “Arată-mi ce a adus nou Mahomed și vei găsi doar violență și lucruri inumane, cum ar fi ordinul său de răspândire prin sabie a credinței pe care o predică”. În plus, greutatea citatului era întărită de faptul că cel supranumit “Rottweiler-ul lui Dumnezeu” era cunoscut pentru rezervele serioase pe care le-a manifestat față de poziția conciliantă a Papei Ioan Paul al II-lea în raport cu islamul.

Cu toate acestea, confruntat cu reacția vehementă a lumii musulmane față de conținutul discursului de la Regensburg, Benedict al XVI-lea a făcut în mai puțin de o săptămână o întoarcere cu 180 de grade pe tărâm teologic și moral. În data de 17 septembrie, suveranul pontif și-a exprimat “regretul profund față de faptul că anumite pasaje din discursul său au putut să pară ofensatoare pentru sensibilitățile credincioșilor musulmani”, și a adăugat că nu împărtășește în nici un fel opiniile împăratului bizantin Manuel al II-lea Paleologul. Trei zile mai târziu, Benedict al XVI-lea si-a exprimat sentimentele de “profund respect față de marile religii, în special față de musulmani, cu care noi, creștinii, avem în comun credința într-un singur Dumnezeu și colaborăm pentru apărarea drepturilor umane, a păcii și a libertății”.

Căderea Romei

Atitudinea defetistă a Papei are o încărcătură simbolică uriașă, iar consecințele ei practice extrem de grave nu vor întârzia să apară. Pe lângă faptul că reprezintă o dezicere a suveranului pontif față de pozițiile sale anterioare, gestul de cedare la presiunile lumii musulmane semnifică o capitulare cu efecte mult mai nefaste decât biruința turcilor asupra Constantinopolului bizantin, în anul 1453. Dacă atunci a fost vorba doar de o înfrângere militară, exterioară, care nu a presupus coabitarea dogmatică dintre ortodoxie și islam, acum se poate vorbi de o înfrângere lăuntrică, a spiritului, de o renegare a adevărului pe care Biserica Catolică pretinde că îl susține, adevăr care nu poate fi reconciliat cu principiile islamului. Nu în ultimul rând, decizia lui Benedict al XVI-lea de a-și afirma public respectul față de religia musulmană încalcă însuși principiul infailibilității papale, deoarece vine în contradicție flagrantă cu învățăturile referitoare la credință și morală susținute de aproape toți predecesorii săi, învățături care, potrivit dogmei catolice, sunt “imuabile prin însăși natura lor”. Practic, după mai bine de un mileniu de condamnare a Islamului, punctat de două secole de cruciade împotriva musulmanilor, catolicismul din epoca modernă a ajuns să-l accepte și chiar să-l elogieze, în condițiile în care adepții mahomedanismului resping categoric pilonii de bază ai creștinismului: Trinitatea, divinitatea lui Hristos, Evanghelia și Biserica Mântuitorului. Recunoașterea afinității față de islam a mers până acolo încât fostul Papă Ioan Paul al II-lea a declarat, în 1985, că “noi, creștinii și musulmanii, avem multe lucruri în comun, ca și credincioși și ființe umane… Credem în același Dumnezeu, unicul și singurul Dumnezeu, Dumnezeul cel viu”.

Martiri în numele credinței

O atare afirmație se bate cap în cap cu tot ce au susținut secole de-a rândul despre Islam teologii și Papii catolici, începând cu cei care au sprijinit cruciadele și terminând cu suveranii pontifi contemporani secolului XX. Cum se pot oare împăca declarațiile de prețuire față de islam ale Papilor Ioan Paul al II-lea și Benedict al XVI-lea cu cea a sfântului Petru Mavimenus, martirizat în anul 743 de către musulmani? Condamnat la moarte în urma deciziei prințului mahomedan Elvelid de a-i ucide pe toți prizonierii creștini din orașele aflate sub stăpânirea sa, Mavimenus nu a ezitat să le spună persecutorilor săi că “oricine nu îmbrățișează religia creștină va merge în iad, la fel ca și falsul vostru profet Mahomed”. Aceeași atitudine a avut-o și călugărul George de San Saba, omorât de musulmani pentru că a îndrăznit să afirme că “Mahomed este discipolul diavolului, iar adepții săi sunt într-o stare de pierzanie”.

Merită amintită și mărturia mai multor discipoli ai lui Francisc din Assisi, plecați într-o misiune de evanghelizare în teritoriile musulmane. Atunci când li s-a reproșat că propovăduiesc o credință contrară lui Mahomed, ei au răspuns: “Am venit să vă vestim Evanghelia lui Iisus Hristos, să vă convingem să renunțați la Mahomed, acest sclav imoral al diavolului, pentru a dobândi viața veșnică, la fel ca și noi”. Unul dintre cei patru călugări franciscani martirizați în anul 1391 de musulmani, Nicolas Tavigli, canonizat de de Papa Paul al VI-lea în 1970, a rezumat astfel poziția bisericii sale față de islam: “Voi, mahomedanii, vă aflați în condiția unei damnări veșnice. Coranul vostru nu este legea lui Dumnezeu și nici nu a fost revelat de El. Departe de a fi un lucru bun, legea voastră este cu totul diabolică. Ea nu se întemeiază nici pe Vechiul Testament, nici pe Noul Testament. În ea se află minciuni, lucruri ridicole, bufonerii, contradicții, și multe din cele care nu duc la virtute și bunătate ci la rău și tot felul de vicii”.

La rândul său, teologul Petru Canisius, 1521-1597, supranumit ”Al doilea apostol al Germaniei”, canonizat de Papa Pius al XI-lea în 1925, a exprimat foarte clar diferența dintre catolicism și celelalte religii: “Cine poate fi numit creștin? Acela care mărturisește doctrina lui Hristos și a Bisericii Sale este cu adevărat creștin dacă condamnă și detestă religia evreilor, cea mahomedană și cultele și sectele eretice.”

Intransigența Papilor

În ce privește poziția suveranilor pontifi față de Islam, ea s-a menținut aceeași, fie că a fost vorba de papii cruciați din secolele XI-XIII, de cei din secolul XV sau din prima jumătate a secolului XX. În anul 1095, Papa Urban al II-lea i-a chemat pe catolici la cruciadă împotriva musulmanilor necredincioși pentru a recupera pământurile sfinte, promițând iertarea păcatelor tuturor celor care mor în bătălia împotriva infidelilor. Eșecul cruciadelor nu a afectat deloc intransigența doctrinară a celor care

s-au succedat pe tronul Vaticanului. În 1441, Papa Eugeniu al IV-lea a declarat că “Biserica Romană crede, mărturisește și proclamă că cei care nu trăiesc în Biserica Catolică, nu doar păgânii, dar și evreii, ereticii și schismaticii, nu pot deveni participanți la viața eternă, ci vor pleca “în focul veșnic care a fost pregătit diavolului și îngerilor săi”.

În fine, Pius al XI-lea (1922-1939), suveran pontif contemporan cu viețile celor care aveau să devină Papii Ioan Paul al II-lea și Benedict al XVI-lea, a expus poziția Bisericii Catolice față de Islam în enciclica ”Miserentissimus Redemptor (1928). În “Actul de Consacrare a Lumii către Inima Sacră a lui Hristos”, credincioșilor li se cerea să se roage după cum urmează: “Fii tu Regele celor care sunt încă implicați în întunericul idolatriei și al Islamului, și refuză să fie atrași în lumina împărăției lui Dumnezeu”. Același Papă a continuat să repete, asemenea predecesorilor săi, că unica pace demnă de acest nume este pacea lui Hristos și că toți oamenii și toate națiunile, inclusiv cele islamice, sunt subiectul regalității lui Hristos.

Marea schimbare

Tot acest eșafodaj dogmatic menținut cu strictețe timp de 1300 de ani avea să fie spulberat însă de Conciliul Vatican II (1962-1965), care a schimbat radical, printre multe alte lucruri, și poziția Bisericii Catolice față de musulmani. Dintr-o religie socotită până atunci blasfemiatoare, sortită damnării, islamul a fost ridicat la rangul de credință abrahamică. Documentul “Nostra Aetate”, referitor la relațiile Bisericii Catolice cu religiile non-creștine, a consemnat faptul că Islamul îl adoră pe “unicul Dumnezeu” și că musulmanii îi venerează pe Maria și pe Iisus, pe care îl consideră un profet. Concluzia documentului a fost că și musulmanii pot fi mântuiți, contrastând astfel cu doctrina oficială de până atunci a Bisericii Catolice: “extra ecclesiam nulla salus” (“Nu există mântuire în afara Bisericii).

Despre motivele și implicațiile acestei uriașe răsturnări dogmatice în sânul catolicismului, precum și despre diferențele ireconciliabile și antagonice dintre creștinism și islam, detalii în numărul viitor.

Ioan BUTIURCÄ‚