Caruselul corigentelor politice
Exista într-un proiect european si global, o intentie româneasca, palida si demagogica, care vizeaza construirea prin educatie, a unei societati a cunoasterii. Suna bine, nu? Oficial, România pretinde ca si-a asumat obiectivele strategiei de la Lisabona, clamând ca prioritate nationala Pactul pentru Educatie, semnat de toate partidele si de cele mai mari federatii sindicale. Câta armonie si consens politic!
Cum se potriveste, atunci, aceasta viziune triumfalista cu interminabila cacofonie politicianista referitoare la necesitatea unor salarii decente pentru cadrele din învatamânt?
Problema veche, cronica, pasata si fentata de fiecare guvernare perindata pe la Palatul Victoria, desi declamata cotrocenist ca prioritate, marirea salariile dascalilor a explodat în pragul campaniei electorale din acest an, în forme tragi-comice. Daca ar fi fost vorba de dezbateri consistente, care sa se înscrie într-o viziune de ansamblu, coerenta si pragmatica, asupra situatiei învataÂmântului românesc si asupra rolului primordial al resurselor umane în acest proces, disputele ar fi fost mai mult decât binevenite. Dar a fost, vai! un lung sir de gesturi politicianiste de o incoerenta ce frizeaza absurdul, un carusel al bâlbâielilor, ipocriziilor si aberatiilor, doar cu mici pâlpâiri de rationalitate, repede înecate în abracadabrismul politic general.
De la votul în unanimitate din Parlament privind majorarea cu 50 de procente a salariilor dascalilor (vot la vedere, ostentativ-demagogic si fara o necesara deliberare, nuantata si realista), la faultul grosolan aplicat de catre Executiv acestei decizii legislative, la arbitrajul precipitat-apoteotic al Presedintelui-jucator, la reluarea faulturilor taricianiste si driblarea executiva prin ordonante de urgenta care se anuleaza reciproc, la interventia reÂpeÂtata a Curtii Constitutionale si jocul pervers al celorlalti actori politici, grabiti sa dea la gioale adversarilor si obisnuiti fiind, în general, sa-si bage picioarele, arena politica a prilejuit un nesfârsit spectacol de dat – cu – stângu – n – dreptul.
Daca toate acestea ar fi fost doar un simplu episod, dintr-un lung serial postcomunist (un fel de Tânar si nelinistit) al impotentei exhibitioniste a clasei politice românesti, poate ca l-am fi trecut cu vederea, cu amaraciune.
Dar el a reusit, cu concursul mass media, bineînteles, sa scindeze societatea româneasca. Printr-o ura proletara provocata de sofisme financiare, adica de rationamente false si manipulatoare, a fost astfel stigmatizata caÂtegoria profesorilor – destabilizatori – ai – economiei- nationale, cum se exprimau, în varianta eleganta, forumistii.
Or, e îngrijorator când o societate arunca în derizoriu respectul pentru profesori si pentru educatie, privându-se în mod deliberat de nevoia si sansa de a avea cetateni educati, obisnuiti sa gândeasca rational, argumentat si critic. Ea încurajeaza în schimb, masele de manevra, manipulabile, ignorante si agresive, usor de asmutit unii împotriva altora. Ca în totalitarism. Capitalul de încredere si de respect este un a priori al oricarei societati, nu una a cunoasterii, cum ne gratulam ca am putea fi, ci o societate civilizata, cum ar fi trebuit deja sa fim. De abia de aici încolo se poate discuta despre performanta si competitivitate în educatie. Si ar fi, într-adevar, multe de discutat si de facut. Oricum, e clar ca, prin acest carusel al aberatiilor, al incoerentelor si inconsecventelor în politica eduÂcatiei, clasa politicianista româÂneasca, în integralitatea ei, si-a picat din nou (a câta oara?), examenul de corigenta.
Sid NEDEEA
