Castelul din Trei Sate, conservat de agricultori

Istoria tuturor castelelor transilvănene poate fi lesne redusă la o singură poveste. O poveste tulburătoare și dureros de efemeră. O poveste despre o lume de mult uitată, cu domnițe fermecătoare și conți semeți ce-și duceau traiul de huzur în saloane luminoase și elegante.

Despre nobilii transilvăneni se spune că nu erau deloc dintre aceia cu care să-ți fie rușine pe la înaltele curți. Ba s-ar putea spune că dimpotrivă. Când vedeai prin lumea largă câte un cavaler chipeș, îmbrăcat numai în stofe scumpe și-n fireturi nemaivăzute, știai că acela trebuie să fie de pe frumoasele plaiuri transilvănene. De atunci însă anii au trecut, comunismul a venit și a dărâmat… cam tot. Pe urmă a venit altă orânduire cu alte reguli și a dărâmat încă o dată tot ceea ce se înfăptuise. În urma atâtor schimbări, din nobilele edificii au rămas doar câteva ruine ce-și fumegă triste amintirile unor vremuri mai bune. Povestea lor nu are deloc un sfârșit fericit, deși ici și colo, câte un castel sau conac, scăpat prin cine știe ce minune de prea multa silnicie omenească, pare să mai îndulcească amărăciunea situației.

Castelul-conac din Trei Sate face parte din categoria celor care, măcar pentru moment, a scăpat de la ruină. Se află chiar în centrul satului și, aparent, nu iese cu nimic în evidență. O clădire nici prea mare nici prea mică, îngrijită cu atenție, dar fără exces de zel, de unde vizitatorii pleacă nici încântați, dar nici prea dezamăgiți.

Localitatea s-a format, după cum îi spune și numele, prin contopirea a trei vechi localități aflate foarte aproape una de cealaltă: Cioc (atestată documentar la 1332 cu denumirea de Chakafalua), Ștefănești (atestată documentar la 1332 cu denumirea de Sancto Stephano) și Hotești (atestată documentar la 1567 cu denumirea de Atosfalwa). Se spune că, pe vremuri, aici locuiau câțiva negustori înstăriți și că, deși micuță, localitatea era bogată și foarte frumoasă. Astăzi, Trei Sate este un sat la fel de frumos ca pe vremuri. Casele mari și zdravene arată că hărnicia și bunul gust al gospodarilor s-a perpetuat de-a lungul timpului, chiar dacă spiritul negustoresc nu prea-i mai dă pe nici unul afară din casă. Edificiul este, cum de altfel era de așteptat, exact în ton cu restul satului. Adică bine întreținut și curat, fără a se avea nici pe departe vreo intenție de a se sări calul cu mai mult decât atât.

Doi iepuri zgârciți

În 2002 castelul a fost retrocedat foștilor proprietari. Pentru că se afla chiar în centrul satului și pentru că se dărăpăna de la o zi la alta, localnicii, membri ai Asociației Agricultorilor, au pus mână de la mână și l-au cumpărat. 80 de mii de lei i-a costat. “Bani mulți, dar face”, și-au zis ei. Aveau promisiunea că, dacă vor face un plan concret de renovare, vecinii unguri le vor pune la dispoziție fonduri cât nu vor putea să ducă. Așa că s-au mai înhămat la o cheltuială, au făcut toate proiectele necesare unei restaurări din temelii și pe urmă s-au pus pe așteptat fondurile promise. Dar cum socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din vecini, bieții oameni au tot așteptat pomana, fără să se aleagă până la urmă cu vreo lețcaie. Greu cu ungurii, dar mai greu cu românii. Potrivit președintelui Asociației Agricultorilor, Iosif Nemesi, pentru întocmirea unui alt dosar, de data asta românesc, a mai trebuit să scoată din buzunar alți peste o mie de lei. Bineînțeles că fără nici un fel de rost. Așa se face că, nefericiții proprietari de castel au mai strâns încă o dată cureaua și s-au apucat de peticeală.

Un fel de Cămin Cultural

Astăzi, în clădirea nobiliară se țin activitățile “specifice” asociației sătești: cursuri de calculatoare, cursuri de apicultură, ședințe, nunți, botezuri, cam tot ce e nevoie într-un sat cu pretenții. Partea plină a paharului este că aici există încă activitate. Prin alte părți, alte castele valoroase și-au dat de mult duhul. În Trei Sate, localnicii cu respect pentru înaintași n-au lăsat să se întâmple una ca asta. Din puținul lor, au reparat stricăciunile mari și i-au dat clădirii un aspect cât de cât plăcut. Acum, un lucru mai lipsește. Câștigarea unor fonduri nerambursabile, ar face din edificiul vechi de câteva sute de ani o adevărată capodoperă istorică și arhitecturală.

“Pentru asta îți trebuie mult…noroc”, își arată scepticismul sătenii, fluturând sugestiv mâna în dreptul buzunarului. Tocmai de aceea, în lipsa “norocului suprem”, oamenii se cârpesc așa cum pot. Concluzia, castelul e foarte norocos că a încăput pe mâinile cui trebuia. Å¢inând cont însă că doar cu peticeli nu se ajunge departe și văzând băierile tot mai strânse ale pungii statului, orice noroc devine relativ. Un edificiu…aproape norocos. Acesta e statutul castelului Barátosi din Trei Sate…

Allain CUCU