Catedrala futuristă

Cei interesați să știe cum ar putea arăta Biserica Catolică în viitorul apropiat își pot satisface curiozitatea vizitând Domul din Milano. Cea mai mare catedrală gotică din lume, ridicată în anul 1386, a pus în practică într-un mod extrem de original “noua evanghelizare”, deviza pontificatelor Papilor Ioan Paul al II-lea și Benedict al XVI-lea.

Instalații video, muzică electronică, artă abstractă. Lecturi în Postul Mare din Oscar Wilde și Jack Kerouac. Predici rostite din amvon de necredincioși. Toate acestea se întâmplă într-una din cele mai mari dioceze catolice din lume, păstorite de cardinalul Dionigi Tettamanzi, figură influentă la Vatican.

Primul pas spre “modernizare” a fost făcut în septembrie 2005, când în cripta catedralei, lângă rămășițele sfântului Carlo Borromeo, patronul orașului Milano alături de Sfântul Ambrozie, a fost așezată o instalație video a artistului Mark Wallinger. Filmul proiectat zilnic este “Via Dolorosa”. Vizitatorul pășește într-o boxă întunecată, cu pereți negri și trei bănci în interior. Se așează și privește, timp de 18 minute, scene ale Patimilor extrase din “Iisus din Nazaret”, de Franco Zeffirelli. Sau, mai corect spus, își imaginează că privește aceste scene, deoarece ecranul este aproape în întregime blocat de un uriaș dreptunghi negru, iar sunetul lipsește. Sensul ineditei opere de artă a fost explicat de monseniorul Luigi Mangarini, mai-marele catedralei din Milano: “Evanghelizarea din cel de-al treilea mileniu are nevoie de formele artei de astăzi. Astfel, imaginea electronică intră pe bună dreptate în catedrală cu aceeași forță ca a întregii istorii a marii picturi sau sculpturi”. Mâna dreapta a lui Mangarini, părintele Luigi Garbini, a intrat și mai adânc în substanța creației lui Wallinger. Plecând de la premisa că “Biserica Italiană nu reușește să depășească neputința de a interpreta fenomenele contemporane”, Carbini a explicat că “blocarea a 90 la sută din vedere îl aduce pe vizitator într-un nor al necunoașterii, în care se confruntă în final cu decizia liberă: a crede sau a nu crede.”

“Opera” lui Wallinger nu este singura infuzie de noutate pe scena Domului din Milano. Ultima manifestare de acest gen a avut loc pe 7 iunie, 2006, când, sub îndrumarea părintelui Garbini, audiența a ascultat o selecție din scrierile matematicianului și filosofului evreu din secolul al XVII-lea, Baruch Spinoza, considerat unul din întemeietorii panteismului modern. Lectura a fost urmată de un material video al artistului japonez Tatsuo Miyajima, intitulat “Contravoce”, bazat pe “metafora potrivit căreia fiecare ființă umană are propriul ei ritm, iar ritmul este forța care unifică universul”. Imaginea care a însoțit întreaga manifestare, luată din filmul lui Miyajima, a prezentat o femeie tânără a cărei față este introdusă și apoi scoasă dintr-un bazin plin cu un lichid gelatinos. Fără comentarii!

Ioan BUTIURCÄ‚