Cătunul uitat în secolul XIX

La nici zece kilometri de centrul comunei Ideciu de Jos se află un cătun ce pare rupt din trecut. Ca să ajungi la el, trebuie să fii suficient de bine motivat, pentru că drumul de acces este infernal. În vremurile bune, aici trăiau cam o sută de gospodari. Toți, oameni harnici și cu stare. Acum abia dacă mai sunt opt. Fără curent electric, gaz sau canalizare, aceștia își duc traiul ca-n secolul 19.

Nea Ionică

Ajuns în cătun, primul suflet de care dai este Ionică, un munte de om căruia numele i se potrivește ca nuca-n perete. Privește mirat la mașina ce a cutezat să răzbată până aici. E foarte fericit când găsește pe cineva cu care să mai schimbe o vorbă. Are cam 45 de ani și e singur. Nevasta l-a părăsit în urmă cu mult timp, sătulă de atâta pustietate. Așa că-și duce traiul holteiește, de pe o zi pe alta. Nu are nimic. Aici e ciudățenia situației: într-un așezământ plin de case pustii, el nu are nici măcar un bordei unde să locuiască. Povestește că locuința părintească i-a fost luată în mod abuziv de către un om din comună, care ar fi vândut-o mai departe unui străin. Noroc de un alt localnic mai milos, care l-a lăsat să locuiască pentru un timp în propria-i casă. Cât timp are un acoperiș deasupra capului, nea Ionică nu-și face griji pentru ziua de mâine. Mai muncește din când în când pe la vecinii mai înstăriți, iar în rest stă. O privește cât e ziulica de lungă pe Denisa, nepoțica lui de un an cum se joacă și stă. Doar când apare câte un străin, monotonia traiului i se mai risipește. E foarte fericit când găsește pe cineva cu care să mai schimbe o vorbă…

Școlarii

Ei sunt viitorul cătunului. Cristi are opt ani și e în clasa a doua. Nu se prea omoară cu școala, iar scrisul îi dă încă mari bătăi de cap. Cu toate acestea, nu se lasă. A simțit el pesemne că o să vină și vremea lui. Visează ca într-o zi să ajungă polițist. “ De-aia nici nu se prea rupe cu învățătura”, îl tachinează glumeț, unchiul Ionică.

Diana e mai mare cu șase ani decât fratele ei, dar e abia în clasa a patra. Pe ea artimetica o răpune de câțiva ani încoace, dar nu se lasă biruită cu una, cu două. Și pe ea o însuflețește același vis de a fi polițistă, iar pentru asta e nevoie de multă perseverență…

Deocamdată, viitorii oameni ai legii buchisesc cot la cot la lumina lămpii. Când nu este gaz în lampă, se lasă repede păgubași. Oricum, pentru ei, doar mesul propriu zis la școală e o mare provocare. În fiecare dimineață, fie iarnă, fie vară, cei doi merg singuri peste dealuri la școala din sat. Drumu-i lung și uneori extrem de greu, așa că trebuie să o pornească diz de dimineață. De câini sau lupi nu se tem deloc. Altfel, ce plițiști ar mai fi ei ?…

Chiaburul

După câteva minute bune de mers printre case pustii, următorul gospodar întâlnit este moș Mihai, tatăl viceprimarului din comună.

Deși e trecut binișor de 80 de ani, moș Mihai se laudă că este printre cei mai avuți oameni din împrejurimi. Are vaci, oi, stupi de albine și muncește cu aceeași poftă ca-n tinerețe. Iarna, când nămeții îi izolează și mai tare pe cei din cătun, tot el se ocupă și de dezăpezirea drumului până în sat. Întreg procedeul, cât și tehnologia folosită, le expune într-un molcom și pitoresc grai ardelenesc: “ Când dă zăpada mare, înham caii la două poște legate larg, cam la trei metri una de alta, după care prind un sanceu cu care merg până în sat și înapoi. Când ajung înapoi, nu mai e fulg de zăpadă pe drum”. Un singur of are bătrânul: “S-au gătat oamenii. Acum nu mai suntem decât noi, vreo trei sau patru bătrâni, plus câțiva țigani. În rest, totul e pustiu…”

Primarul

Potrivit primarului Emanoil Cornea, situația cătunului nu este deloc disperată. “Drumul de acces este administrat de către Direcția Silvică, care nu investește nimic în întreținerea lui. Am făcut o cerere ca întreg drumul să treacă în administrarea noastră și dacă acest lucru se va întâmpla, îl vom reface astfel încât să poată fi practicabil. Cât despre alimentarea cu energie electrică, am depus un proiect la București, urmând ca acesta să ne fie aprobat. Zona este foarte frumoasă și dacă vom realiza proiectele de infrastructură care se impun, sunt sigur că vom găsi și investitori dornici să vină aici.”

Timpul nu mai are răbdare cu oamenii

Deși realitatea se încăpățânează să arate cu totul altceva, putem să admitem faptul că pe cătunul din Ideciu de Jos îl așteaptă cândva un viitor strălucit. Când se va întâmpla acest lucru, e destul de greu de spus. Cert este că o bună parte din cei opt localnici sunt oameni în vârstă, care în mod sigur nu vor mai apuca să vadă minunea unui bec electric luminându-le casa . Cel mai probabil toate modernizările promise vor veni doar atunci când și peste gospodăriile ultimilor supraviețuitori se va lăsa pustiul. Iar acesta este un lucru sucit, cum numai pe la noi mai vezi…