Cavalerul cu pana

Ca are o fata mereu voioasa, desprinsa dintr-o fericire fara nume si parca încântata sa te vada de fiecare data, precum si o bonomie ardeleneasca de bunic prea întelept pentru vremurile pe care le traim. De-o întelepciune senina si jucausa în totala discordanta cu problemele lumii si oarecum inexplicabila pentru generatia mai tânara de precipitati încarcati de falsa importanta si macinati de stres, cum suntem noi. Numai ca toate aceste spuse, destul de frivole si superficiale, fara a fi totusi eronate nu caracterizeaza personalitatea sa scriitoriceasca.
Sa ne referim la recentul eveniment care l-a avut de figura centrala, pentru a lasa impresia mai corecta ca avem în vedere si calitatea de scriitor  a acestui patriarh ludic al literelor clujene. La deja celebrul club al arhitectului Ionel Vitoc s-au lansat ultimele doua plachete de versuri ale lui Marcel Mureseanu (Cele patru triburi ale sfârsitului, ed. Palimpsest, si Oracol, ed. Casa Cartii de stiinta) cu o zi înaintea solstitiului de vara. Desigur, evenimentul n-a avut neaparat relevanta astronomica decât pentru Mircea Popa, unul dintre criticii care au luat cuvântul întru celebrarea personalitatii si operei poetului. Cu viziunea lui larga, adesea mult peste capacitatile de întelegere ale contemporanilor si chiar peste propriile capacitati, performanta rarisima, Mircea Popa a gasit ca asa cum soarele suie la 21 iunie în cel mai înalt punct al zenitului, la fel poetul Marcel Mureseanu se gaseste din punctul de vedere al calitatii si expresivitatii operei la cel mai înalt punct poetic. Poetul si-a atins zenitul, poetul se gaseste la solstitiul sau de vara în pofida vârstei tomnatice. Comparatie foarte nimerita si sugestiva, daca neglijam detaliul copernican ca soarele nu urca si nu coboara niciodata. Totusi, distanta lui fata de pamânt se schimba.   
Irina Petras si-a facut un obicei din a vorbi mai bine, mai expresiv si relevant decât literatii în a caror companie se afla. Poate chiar fara vreo bunavointa secreta. Pur si simplu propozitiile si constructiile sale argumentative suna mereu limpede, au o sugestie vizuala si un fir rosu care te ghideaza intuitiv. În plus nu face abuz de concepte si nu se deda retoricii seci academiste, lucru cinstit, corect si laudabil. Nici de data asta nu s-a dezmintit, mai cu seama ca despre poetul Mircea Mureseanu a scris destul si a mai vorbit de-a lungul anilor. Alaturi de Petru Poanta este între putinii critici importanti care s-au aplecat serios si sistematic asupra operei autorului Oracolului. Din câteva idei a caracterizat opera si personalitatea poetului. Poemele sunt ca niste motocei cu mii de fire abia vizibile, pe care cu ochelari buni le putem dibui, iar de aici încolo putem încerca sa mergem pe urma nodurilor si a înpletiturii pentru a patrunde ghemul întreg al poemului. De altfel poetul însusi se joaca asemenea unui motan batrân si întelept cu motoceii sai literari, fara ca pura placere sa-i fie scopul. La capatul câte unui poem cu izbutite constructii ludice, vine câte o sentinta grava precum lama ghilotinei care ne poate înfiora mintea daca suntem mai plapânzi. Sau ne poate întrista, precum acest grozav poem numit Jocul: „Ea se aseza la un capat al vietii lor, / El la celalalt / si trasera de ea pâna se rupse în doua, / apoi o înnodara / si mersera mai departe. / Din când în când, / fara sa stie unul de altul, / se gândeau: / de ce nu s-o fi rupt chiar la mijloc / viata aceea?†Multe alte poeme ale lui Marcel Mureseanu sunt simple, jucause, întelepte si grave deopotriva, însa fara elemente de gratuitate ori pur si simplu aglomerari de formule poetice învatate. Totul pare autentic si pur precum în lucrurile facute de un mester taran cioplitor în lemn. Nici un cuvânt nu e irosit, nici un vers nu e de umplutura. Cât priveste relatia poetului cu limba, se poarta ca un cavaler. Nu ultragiaza, nu aduce nicio lezare demnitatii si nobletii ei, nu vulgarizeaza si nu ia în bascalie. Poetul Marcel Mureseanu este un cavaler cu pana de la care se poate învata mult în privinta mestesugului scriitoricesc. Desigur însa, ca pentru a învata de la altii îti trebuie la fel de mult talent ca si pentru a învata pe altii. Abia când si-a gasit discipolul în stare a-i deprinde stiinta, atunci maestrul devine maestru.