Biserica din vis

Hărănglab, o localitate cu o rezonanță aparte. Numele locului vine de la maghiarul “haranglab”, adică, limbă de clopot sau picior de clopot. Se crede că aici exista odată, demult, o biserică fără turlă, având clopotnița plasată lângă peretele exterior al lăcașului. Astăzi, în sat există trei biserici, reformată, unitariană și ortodoxă, dar nici un reprezentant al acestor culte nu își amintește ca măcar bătrânii satului să fi pomenit vreodată de vreo clopotniță.

Anul trecut adăsta în comuna Mica o trupă de așa ziși cineaști francezi care au dorit să realizeze un film despre viața oamenilor din zonă. După ce au filmat o zi și o noapte în Abuș, la Căminul Cultural, au ajuns și la casa lui Iulius Cizmaș din Hărănglab. “A treia casă pe stânga cum intrați în sat, cea mai veche și mai stricată casă din sat”, ne-au descris-o localnicii.

Casa scundă de pământ a răsărit cenușie și tristă de după gardul de sârmă. În curte, doi câini au lătrat amenințător la noi, în timp ce câteva rățuște și găinuțe își vedeau liniștite de ciugulitul pământului gol. Pe prispa casei, situată exact la nivelul solului o pisicuță se răsfăța la soare. Stăpânul a apărut după câteva minute alertat de zarva zăvoilor și s-a arătat tare mirat de faptul că noi știm ce s-a întâmplat cu atâta amar de vreme în urmă la ei în sat, lui personal. A fost perioada lui de glorie. “Au venit într-o zi și ne-au rugat să îi lăsăm să filmeze pe la noi prin curte, găinile, cățeii, casa, cotețele. De ce să mint, mi-au dat bani pentru acest lucru. De dimineața până după masa când au terminat de filmat, toată circulația a fost oprită pe drum. Erau mașini de ale lor, de ale primăriei și de la poliție. Ce au făcut cu filmul, la ce l-au folosit, numai Dumnezeu Bunul știe. Dar au mințit pentru că au zis că o să vină săptămâna următoare în sat să îl vedem tot satul la Căminul Cultural. Nu au mai venit și nu mai știm nimic de ei. Da, a fost și un scenariu”, ne-a spus Iulius Cizmaș. În scenariu, o “colegă”, actriță profesionistă s-a îmbrăcat în haine de cortorăriță, și

a interpretat un rol, la un moment dat băgând sub fustele largi pe unul din cățeii familiei. Alte două vecine, îmbrăcate în haine sărăcăcioase au trebuit să învețe niște roluri vorbite, îndeletnicire care le-a luat foarte mult timp, pentru că a fost greu să schimbe sapa pe replici dictate de alții. Până la urmă, după mai multe cadre totul a ieșit perfect, așa cum se așteptau francezii. Una din vecine, venită și ea la gard încearcă să îi amintească lui Iulius faptul că francezii au filmat și în casă. Dar acest aspect nu îl mai interesează pe bărbat. Problemele lui sunt altele decât cinematografice, deși dacă se gândește bine, viața unui om sărac poate deveni un subiect de film.

Iulius trăiește cu soția sa în casa părintească. Nu a avut posibilitatea să își facă propria lui casă pentru că niciodată nu a putut să spună că are ceva. “22 de ani am lucrat la colectiv, da’ s-o stricat și am rămas și fără pensie și fără servici. Banii pe care îi avem îi facem muncind cu ziua pe la oamenii din sat, 150 de mii ziua de lucru. Avem pământul nostru de pe care scoatem bucatele, dar suntem săraci. Nici să reparăm casa nu putem. De fiecare dată când plouă tare, valea din spatele curții se umflă și îmi intră în casă. Tot ce avem pe lume îs câteva găinuțe și rățucile astea. Nici o coadă de purcel nu am în coteț pentru Crăciun. Dar m-ați întrebat de casă. E cea mai veche din sat, să aibă vreo două sute de ani că și bunicii mei tot aici au trăit și nu ei au fost cei care au ridicat-o. Să-i fi filmat francezii aici numai pentru că-i veche casa sau or fi vrut și altceva?” Întrebarea lui Iulius a rămas fără răspuns. Vom trăi și vom vedea.

Al doilea aspect al acestui loc care se cerea confirmat se găsea la capătul opus al satului, pe partea cealaltă a drumului.

A avut un vis

Aici locuiește preotul ortodox, Vasile Ghira, de 13 ani întors în satul natal, după ce vreme de alți 18 ani a preoțit în Petea. Când am ajuns la el, l-am găsit în stupină, ocupându-se de cei peste 30 de stupi ai săi. La un fagure de miere, alături de un pahar cu apă rece, am aflat o poveste frumoasă și am văzut o biserică nouă frumoasă, dar mai ales inedită ca și concepție și realizare. Această poveste își are începuturile cu șapte ani în urmă când, după ce a ținut slujba de Înviere la filia din Deaj, în timp ce dormea, a visat “o biserică prinsă într-o lumină, amplasată exact în locul în care se află acum biserica. Era înconjurată de o lumină aparte, ceva asemănător cu aura sfinților. M-am trezit și am știut că trebuie să ridic biserica. Acum, după cinci ani de lucru, este aproape gata. În șase noiembrie anul trecut a fost sfințită și de atunci slujbele se țin în noua biserică”, ne-a spus preotul Vasile Ghira. Dincolo de cuvinte se află munca. Multă muncă. Pentru că, deși pare cumva incredibil, Vasile Ghira și-a ridicat biserica din vis, de unul singur. Ajutor fizic a avut doar la turnarea fundațiilor și la ridicarea grinzilor. În rest tot ce ține de concepție, de măsurare, de ridicare a zidurilor, de îmbinări, a fost realizat de el. Pare incredibil mai ales că înainte de a ridica biserica de lemn cu Hramul “Sfinților Arhangheli”, singura legătură cu tâmplăria a fost atunci când îmbina ramele hexagonale pentru stupii tot hexagonali, o altă idee realizată și dovedită viabilă. Biserica se află în vârful unui deal, parcă special pus de divinitate în acel loc, pentru a putea susține credința. Pentru că, înainte de orice, aici e vorba de credință. A preotului dar și a enoriașilor. Aici în vârful acestui deal, tot mai greu de urcat de majoritatea credincioșilor, după peste 100 de trepte flancate de brazi bătrâni, noua biserică stă în lumină, având alături umbra vechii biserici, care mâncată de vreme și de vremuri s-a cerut dărâmată. Mărturie a continuității credinței stau crucile cimitirului, unele vechi de sute de ani. “Vechea biserică construită pe la 1880, a fost evaluată, dar nu a fost declarată interesantă ca monument istoric, motiv pentru care nu s-a mai investit în ea. Interesant pentru acest sat este faptul că cimitirul este tot pe acest deal abrupt și, pentru a ajunge aici, fiecare sicriu și alai trebuie să treacă prin curtea casei parohiale. Este singurul drum de acces către locul de înmormântare și cu toate că ar fi loc pentru înființarea unui alt cimitir al satului lumea nu vrea să renunțe la el. Mi-au demonstrat că există credință și atunci când am vorbit despre noua construcție. Am fost ajutat de la prima discuție, dar foarte important de menționat este faptul că am primit ajutor financiar și suport permanent inclusiv de la enoriașii și preoții unitarieni și reformați din sat. Acest lucru spune multe despre locul acesta numit Hărănglab”, ne-a spus preotul Vasile Ghira.

Am intrat în noua biserică. Spațiile largi, lumina, dragostea ce izvorăște din întregul acelui loc, ne-a copleșit. Iconostasul cu totul și cu totul deosebit, dar care respectă întocmai tradiția și cerințele ortodoxe, este unicat în țară, și probabil, dacă informațiile pe care le-am adunat sunt corecte, unicul în lume. Iar preotul Vasile Ghira este unicul preot din țară care și-a ridicat singur propria biserică, prin muncă efectivă, prin mâinile sale trecând fiecare buștean, fiecare scândură, fiecare cui. Totul pentru realizarea unui vis.

Eugenia KISS