De trei ori inflație

Odată cu declanșarea primului război mondial, în iulie 1914, dar îndeosebi după intrarea României în război, în august 1916, moneda românească a intrat într-o nouă etapă de evoluție. Atunci a început prima mare inflație a leului modern, care a avut până în prezent trei asemenea perioade inflaționiste: 1916-1926, 1936-1947 și 1990-2000.

Inflația din anii 1916-1926 a fost produsă de marile cheltuieli de război, de considerabilele pierderi materiale și umane generate de acesta, de datoriile externe contractate de România, de obligațiile financiare impuse țării noastre de puterile învingătoare în război precum și de preschimbarea monedelor străine din provinciile care s-au unit în 1918 cu țara. Emisiunea monetară a BNR a sporit, astfel, între 1915 și 1924 de la 660 milioane lei la 19.205 milioane lei. Lucru ce s-a reflectat și într-o creștere rapidă a prețurilor și în deprecierea leului față de valoarea lui din 1913 și față de valutele străine solide. Astfel, în comparație cu 1913, valoarea leului în anul 1918 era de 3,6 ori mai redusă, pentru a ajunge în anul 1926 la cel mai scăzut nivel, o depreciere de 42 ori. Inflația a “mâncat” din valoarea leului aur din 1913, aproape 97,6%, el rămânând în 1926 doar cu 2,4% din substanța antebelică. Această primă inflație a leului a avut consecințele generale cunoscute: a condus la instabilitate monetară, economică și financiară, la scăderea standardului de trai al majorității populației, dar și la o îmbogățire fară eforturi a unor categorii de agenți economici.

Prima reformă monetară

După anul 1926, BNR și statul român au pregătit condițiile pentru stabilizarea leului, care s-a realizat la începutul anului 1929. Reforma monetară din acel an a însemnat devalorizarea oficială a leului față de leul aur de dinainte de război. În acest scop, statul român a contractat un mare împrumut în piața bancară externă, cu condiții grele pentru economia națională. Leul oficial, consacrat prin stabilizarea din 1929, era reprezentat de numai 0,01 grame aur, față de 0,3226 grame, cât avea leul antebelic; aceasta reprezenta o reducere a valorii etalonului leului de 32,26 ori, în comparație cu valoarea din anul 1913. În literatura economică a vremii, leul de până la război era numit leu aur, iar cel din perioada inflației și a stabilizării, leu hârtie.

Prin diminuarea oficială a valorii sale, moneda românească, una din cele mai puternice din Europa înainte de război, a devenit una din cele mai slabe de pe continent în perioada interbelică. Aceasta reieșea și din cursul oficial al leului față de alte valute, fixat la stabilizarea din anul 1929: 1 liră sterlină = 813,6 lei; 1 dolar SUA = 167,2 lei; 1 franc elvețian = 32,26 lei; 1 marcă germană = 39,8 lei; 1 pengo maghiar = 29,2 lei; 1 zlot polonez = 18,8 lei; o coroană cehă = 5 lei; 1 leva bulgară = 1,2 lei; 1 drahmă greacă = 2,2 lei etc. Stabilizarea monetară din 1929 nu a schimbat semnele monetare, bancnotele și piesele metalice. Față de cele existente până la 1918 s-au emis bancnote de 500 lei, de 1.000 lei și de 5.000 lei. În perioada următoare, după criza economică mondială din anii 1929-1933, leul stabilizat a alunecat, ușor la început, într-o nouă perioadă de inflație, confirmată în anul 1936 prin deprecierea oficială de către BNR cu 38%; în 1940, în condițiile declanșării celui de-al doilea război mondial și a sporirii cheltuielilor militare, BNR a modificat din nou prețul aurului monetar, ceea ce reprezenta o devalorizare, față de valoarea leului de la stabilizarea din anul 1929, de 108%. În anii războiului, până la încheierea armistițiului din august 1944, inflația și prețurile de consum au sporit între 4 și 6 ori. Dar cea mai spectaculoasă depreciere monetară s-a produs între august 1944 și august 1947, inflația sporind de mii de ori printr-o masă uriașă de hârtie pusă în circulație pentru acoperirea cheltuielilor de purtare a războiului în Vest până în mai 1945 și pentru plata despăgubirilor și a sarcinilor armistițiului.

Un “ajutor frățesc”

Din 1947, România era, de fapt, sub ocupația “consilierilor” sovietici. “Reforma monetară din 15 august 1947 a constituit un tăvălug egalizator scump noilor conducători ai statului”, a scris marele economist român Costin C. Kirițescu, un adevarat patriarh al monetarismului românesc, în opera sa “Sistemul bănesc al leului și precursorii lui”. Reputatul profesor Constantin Ionete spunea: “A fost vorba de o expropriere a veniturilor românilor, o formă monetară de etatizare”. O pâine ajunsese să coste 165.000 de lei în iulie 1947, după ce fusese 8 lei în 1938 și 46 de lei în 1944, scria economistul Victor Axenciuc în articolul “Pe urmele leului nostru”. Zahărul atinsese recordul de 440.000 de lei, brânza de oi se vindea, când se găsea, cu 460.000 de lei, iar carnea de porc cu 250.000 de lei kilogramul. Cei care aveau curent electric dădeau 120.000 de lei pe 1 kwh, iar cei care-și mai permiteau cafeaua cu kilogramul, plăteau 4.400.000 de lei. Economia românească trăia drama hiperinflației și a speculei, dar prețul l-au plătit toți românii. “Inflația din Franța postbelică a fost de 20.000%. În nici o țară occidentală nu s-a rezolvat atât de dramatic cum s-a făcut în România. Adevărata dramă consta în implantarea unui alt sistem economic, prin ocupația sovietică. Era doar o etapă care pregătea, prin exproprierea veniturilor, naționalizarea capitalurilor”, a continuat Ionete. Rușii chiar au instalat imprimerii care emiteau lei fără acoperire în bunuri și servicii. Monetăria Română era deja ajutată astfel, “frățește”, la plata datoriei de război. “Mii de oameni au făcut pușcărie și mulți au murit din pricina așa-numiților cocoșei de aur sau a deținerii de valută, devenită ilegală”, a mai spus Constantin Ionete. Aurul sub orice formă trebuia predat Băncii Naționale, inclusiv milionul de medalii comemorative emise la începutul anului 1945, când 5.895 kg de aur din tezaurul BNR au fost transformate în monede identice cu piesa franceza de 20 de franci, pe care era încrustat cocoșul galic. De unde și renumele de cocoșei.

Deviația de dreapta

Stabilizarea din 1952 a beneficiat de “parfumul nou” al intrigilor de culise din interiorul partidului comunist. Unul dintre protagoniști a fost ministrul Finanțelor din acea vreme, Aurel Vijoli, personaj-cheie al comunizării finanțelor, viceguvernator al Băncii Naționale în 1946. “Vijoli s-a opus celei de-a doua stabilizări și a plătit cu propia libertate”, a povestit Constantin Ionete. Alți deviaționiști au plătit cu viața (printre care și ministrul Finanțelor din ’47, Vasile Luca), pur și simplu pentru că șeful partidului îi bănuia de complot împotriva sa.

Leul – aproape de “moartea clinică”

Valoarea unui dolar SUA în 1952 a fost fixată la 11,20 lei, iar în 1954 la 6 lei; o liră sterlină în 1952 valora 31,36 lei, iar în 1954 16,80 lei etc. Aceste cursuri oficiale nu erau operaționale în domeniul comercial, ci doar parțial și cu precădere în cel al turismului. Este de menționat faptul că, în toată perioada până la 1990, cursul celei mai puternice valute mondiale, dolarul SUA, în toate categoriile de operațiuni, a variat între 12 și 18 lei. După datele BNR, între 1985 și 1989 cursul de schimb a oscilat între 14,28 lei și 17,14 lei pentru un dolar SUA. Prețurile de consum, care în economia socialistă erau fixate de stat, s-au stabilit la principalele bunuri la următoarele nivele: pâine 0,75 gr – 3,22 lei; orez – 9 lei; zahăr – 9 lei; ulei – 11 lei; parizer – 11 lei; lapte vacă -1,10 lei; bere 0,5-2 lei; țigări Carpați -2,50 lei; cămașa bărbați – 88,50 lei; pantofi bărbătești – 134 lei; benzina – 3,50 lei. Timp de cinci decenii, prețurile la bunurile de consum au sporit până la dublu, dar mult mai puțin față de prețurile de pe piața mondială; aceasta explică menținerea în limitele arătate a cursului în lei al dolarului SUA. Ultimele două reforme monetare, cele din 1947 și 1952, nu au asigurat monedei naționale convertibilitate. Ambele reforme

s-au efectuat cu resurse interne, nebeneficiind de nici un aport de capital din străinătate. Ultimul deceniu al secolului al XX-lea avea să fie pentru leul românesc o nouă perioadă de depreciere, de spectaculoasă inflație, în care suportul său – economia națională – s-a degradat nu din cauza războaielor și distrugerilor, ci din cauze politico-sociale, cu consecințe economice mult mai grave decât ale conflagrațiilor mondiale.

Prognoze credibile sau simple speculații cu substrat politic?

Din perspectiva financiară, 2004 a fost anul creditelor în valută. Românii au intuit perfect șansa de a plăti mai lesne împrumuturi de preferință în dolari și au exploatat-o. Creditele în lei rămân deocamdată relativ scumpe, și BNR nu prididește să dea semnale în sensul reducerii lor. Pe piață, însă, este cerere mare de împrumuturi, iar bancherii reacționează la impulsurile băncii centrale cu mare lentoare. În ce privește anul 2005, bancherii, analiștii și economiștii sunt optimiști. Fiscalitatea s-a redus simțitor – atât pentru firme, cât și pentru salariați – și, astfel, vor fi mai mulți bani în mișcare pe piață. Banii în mișcare vor stimula consumul sau economiile, iar în ambele situații economia crește, susțin specialiștii. Jumătatea anului va fi marcată de reforma monetară, prin adoptarea așa-numitului leu greu. Luna iulie va fi, de altfel, un punct de inflexiune pentru economia românească, spun analiștii, din perspectiva posibilei “inflamări” a prețurilor, ocazionată de schimbarea monedei. În esență, prognozele sunt pozitive: inflația se va tempera, leul își va păstra tendința de întărire, economia, stimulată de fiscalitatea atractivă, va crește și, o dată cu ea, nivelul de trai, concluzionează analiștii. Aceștia nu riscă deocamdată o prognoză pentru cursul leului, care poate suferi, spun ei, influențe externe greu de prevăzut în acest moment.

Nicolae BALINT

În sume limitate, în funcție de profesia deținătorilor, schimbarea banilor din 1947 s-a facut într-un raport de 20.000 de lei vechi pentru un leu nou. Familiile de țărani au primit cel mai mult, contravaloarea fabuloasei sume de 5 milioane de lei vechi. Urmau apoi salariații, pensionarii și cei cu profesii liberale recunoscute oficial, cu 3 milioane de lei vechi. Restul populației a avut dreptul să schimbe 1,5 milioane de lei vechi. Întreprinderilor li s-a convertit totalul salariilor din iunie 1947, dar negustorii, spre exemplu, au fost excluși.

În 1965, România a devenit Republică Socialistă. Au apărut schimbări și în “domeniul” monetar. Bălcescu a fost “transferat” pe bancnota de 100 lei care avea pe revers Ateneul, iar bancnota de 50 lei (emisiune 1966) îl reprezenta pe Cuza (pe revers era Palatul Culturii din Iași). Bancnota de 25 lei, cea cu Tudor Vladimirescu pe avers, în emisiunea din 1966 renunța la muncile agricole în favoarea unui aspect de întreprindere chimică, în timp ce bancnota de 10 lei pierdea cariera de piatră (cu care era desemnată în 1952) și “îmbrăca”, pe revers, un desen cu agricultura mecanizată. De asemenea, se renunța și la medalionul oval cu chip de muncitor. În 1978 s-a emis moneda de 5 lei din aluminiu, iar în 1982, ultima emisiune din perioada socialistă a României, moneda de 25 de bani din aluminiu.

Bancnotele existente în circulație înainte de Revoluția din 1989 au fost concepute în anul 1952, când a avut loc ultima reformă bănească, și remodelate în 1966. Bancnotele și monedele metalice emise după 1990 au circulat concomitent cu cele aparținând vechilor emisiuni, acestea din urmă fiind retrase treptat, pe măsură ce s-a putut asigura numerarul necesar unei circulații bănești corespunzătoare. Bancnota de 10 lei a fost retrasă din circulație în 1991. În același an a fost retrasă și moneda de 5 lei (emisiune 1978). Până în 1993 au fost retrase și bancnotele de 25 și 50 de lei și, în cele din urmă, cele 100 lei.

“Persoanele care vor induce în eroare organele de schimb prin cereri de preschimbare a unor sume ce nu aparțin acelora care le prezintă, orice prezentare de date false în legătură cu aplicarea Hotărârii de față, precum și abaterile de orice fel de la prevederile prezentei Hotărâri se pedepsesc conform legii sabotajului economic.” (Hotărârea din 26 ian. 1952 cu privire la reforma bănească, Art. 17)