Respectul legii versus iubirea părintească

Nimeni n-are dreptul să comenteze complexele paterne ale lui Å¢iriac, sentimentele naturale care-l leagă de fiul său și disponibilitatea de a face orice pentru a-l salva de la o condamnare.

În totalitatea comportamentelor lui, Å¢iriac se exprimă ca un părinte, se sforțează să ignore eventualitatea că Ionuț ar fi consumat sau traficat cocaină, preferă să lunece

într-o patetică teorie a atacului indirect la persoana lui decât să-și dea concursul, să-și investească verva, autoritatea și prestigiul la lămurirea adevărului. Dar mă întreb, poate dori un părinte să se afle adevărul, dacă există și o posibilitate infimă ca acest lucru să-l lovească pe fiul său, eventual să-l condamne la ani grei de închisoare? În mod normal nu poate dori asta. Or, altă relație mai strânsă decât cea paternă, care să genereze în mai mare măsură disponibilitatea pentru sacrificiu și compromis este greu de conceput. E inutil să i se ceară omului să iubească mai mult adevărul sau legea decât pe propriul fiu, pe care în acest moment critic, care are chiar și pentru el multe necunoscute, nu vrea să-l vadă scufundându-se. Până la urmă nu tocmai în asta se vede iubirea paternă, în disponibilitatea de-a lupta cu orice mijloace ca să-și salveze odrasla? Ba da, aș spune cu o jumătate de gură, și până aici tot respectul pentru tatăl Å¢iriac. Are același drept, ca oricare alt părinte, să-și iubească copilul atât de mult încât personal i-ar ierta orice, numai să-l știe alături de sine. Să se viseze îmbătrânind frumos la umbra lină a acestei misterioase iubiri familiale, să-și țină nepoții în brațe iar nu să primească SMS-uri de la fiul său din detenție.

Privilegiați persecutați ?!

Partea mai delicată a problemei începe atunci când ne întrebăm dacă există privilegiați în raport cu legea. Evident că nu. De la acest nivel nu mai e treaba lui Å¢iriac să-și dea cu părerea, pentru că nu el este instanța în drept să decidă. Prestigiul, autoritatea sau imaginea lui nu se alterează radical ca urmare a investigațiilor asupra fiului. Ca orice tată din lumea asta, trebuie să admită că, în anumite situații, copilul greșește și că poate fi pedepsit, iar tu nu ai nici un drept să te crezi exceptat. Astfel că ar fi mult mai înțelept din partea lui să nu aplice tactica ricoșeului în judecățile pe care le emite, să insinueze că fiul său e inocent, n-are nimic cu drogurile, că ministrul Justiției comite ingerință forțând investigarea cazului fiului său, pentru a-l lovi de fapt pe el. Își creează complexul unei victime indirecte a răzbunărilor politice, pe care e dispus să le vadă și acolo unde nu sunt, doar pentru a nu ajunge în situația să accepte că fiul lui poate fi dovedit vinovat, și apoi condamnat. Iubirea părintească va fi mereu mai presus de lege, chiar dacă până la urmă legea ar putea să-i condamne fiul. Între respectul legii și iubirea copilului, numai un cinic ar alege prima variantă.

Nimeni nu e mai presus de lege. Test pentru Justiție

O anumită intimitate cu liderii vechii puteri nu poate fi pusă la îndoială. Episodul cu limuzina câștigată la „pariu” de Năstase sau cel mai recent cu mistrețiada nu sunt singurele dovezi. Despre relația cu Iliescu sau foștii miniștri ai justiției sau anumiți procurori, se știe mai puțin. Oricare ar fi ele însă, la nivelul opiniei publice stăruie prezumția perversă că fără aceste relații la nivelul cel mai înalt fiul lui Å¢iriac ar fi avut soarta nepotului lui Mircea Sandu.

La drept vorbind nimeni nu vrea să sufere, nu vrea să fie pedepsit pentru că „s-a simțit bine”, că a tras-o pe nas și că a plutit ferice într-o nirvana de contrabandă, alături de silueta extatică a domnișoarei Lazariuc. Sunt sigur că mulți dintre tineri îi invidiază. Toată problema e că acea minunată distracție, asupra căreia nimeni n-are nici un drept să se pronunțe, oamenii fac ce vor în intimitatea casei lor, e întreținută de cocaină sau alt drog, ceea ce la această oră este considerat infracțiune și se pedepsește. Are și plăcerea riscurile ei, nu-i așa?

Până când instanțele abilitate se vor pronunța, cu toate că procurorul general Botoș a făcut declarații cum că ar exista probe pentru consum, și probe testimoniale pentru trafic, opinia publică nu are decât o singură miză, a vedea că nimeni nu e mai presus de lege și că pentru aceeași infracțiune se plătește cu aceeași pedeapsă, indiferent cine ești. De fapt, dosarul „Cocaina pentru VIP-uri” este un test, nu singurul de altfel, dacă se poate face sau nu dreptate în România. Ori, ca de multe ori în istoria acestei țări decadente, dreptatea e de partea celor puternici, iar pedepsele sunt pentru marginali, pentru cei vicioși, slabi, pentru ticăloșii de rând și victimele conjuncturii.

Vali MUREȘAN