Chiheru si istoria

Prima atestare documentara a comunei a fost consemnata în Dictionarul istoric al localitatilor din Transilvania (1854) si, mai apoi, într-o alta lucrare, publicata în 1966. Documentele atesta Chiheru ca având o vechime de cel putin 555 de ani, primul izvor scris datând din 1453. Izvoarele nescrise vorbesc despre o continuitate mult mai mare si mai veche, adica despre faptul ca zona ar fi fost locuita înca de pe timpul dacilor si al romanilor. Exista doua castre romane, situate la cca 4,5 km de Chiheru de Jos, care dateaza de la începutul secolului al doilea.Din anul 1960, comuna are în administratie patru sate, respectiv Chiheru de Jos, Chiheru de Sus, Urisiu de Jos si Urisiu de Sus.

Locuitorii comunei – luptatori, din

cele mai vechi timpuri

Începând cu stapânirea romana, pâna la trecerea migratorilor, meleagurile chiherene au fost, dintotdeauna, râvnite. Izvoarele nescrise, alaturi de vestigii arheologice, aduc la lumina nume precum Traian si Diocletian. Nu sunt prea multe dovezi pastrate, doar câteva nume de origine latina, cum ar fi Iuliu, Iulian, Traian, Silvia.

În timpul invaziilor popoarelor migratoare, locuitorii comunei s-au retras în vecinatatea castrelor. Exista mentiuni despre Chiheru în acte de pamânturi datând din secolul XVII si începutul secolului XVIII.

Migratorilor le-a urmat Imperiul Austro-Ungar, care a transformat taranii în iobagi. Iobagul nu era considerat om, ci o marfa. Unele metode foslosite pentru a transforma oamenii în iobagi era oferta de bunuri materiale pentru constructia de case, posibilitatea de a-si întemeia o familie, protectie fata de autoritati, scutiri de la executarea unor pedepse, sustragerea de la îndeplinirea obligatiilor militare etc. Se semna un contract de închinare, cu valabilitate perpetua de ambele parti. Iobagul se angaja la servitute vesnica, atât în numele sau, cât si al urmasilor, fata de stapân, respectiv urmasii sai.

Anul 1700 aduce o schimbare pe plan religios. Cea mai mare parte a locuitorilor din comuna se unesc cu Roma, prin Biserica Greco-Catolica. Acest fapt nu a avut doar o motivatie spirituala. Le-a adus nenumarate beneficii, cel mai presus fiind recunoasterea românilor ca natie de sine statatoare, alaturi de unguri, secui si sasi si afirmarea latinitatii limbii noastre.

În anul 1752 exista mentiuni despre existenta unei scoli, preoti si medici.

Cele doua razboaie

au audus cele mai însemnate pierderi

Marile pierderi, atât umane si materiale, au survenit însa în urma celor doua mari razboaie mondiale. Însemnarile preotului Iuliu Grama arata ca în “în Primul Razboi Mondial, populatia comunei a avut mult de suferit – razboi plin de jale si urmari dureroase. Au cazut pe front peste 100 de tineri si s-au distrus în comuna 139 de case si edificii”. Odata cu intrarea României în razboi, a început si cosmarul. O parte din locuitori s-a refugiat în satele de câmpie. Cei ramasi, în schimb, au fost fortati sa lupte în armata ungureasca de ocupatie. Prea putini au reusit sa treaca Muntii Carpati pentru a lupta alaturi de fratii lor români. Din cele patru sate chiherene, numai în Primul Razboi Mondial, au cazut în lupta 122 de oameni. Luptele în zona au durat doua saptamâni. S-au dat lupte crâncene, dupa cum povesteste Emanoil Hurdugaci în monografia sa, “în special în hotarul localitatii Chiheru de Jos, unde militarii români, pe de o parte, si militarii unguri si nemti, pe de alta parte, în locurile numite Pleasa si Vii, au ajuns la lupta corp la corp (baioneta).”

Dupa încetarea conflictului în noiembrie 1918, la întoarcere acasa, multi locuitori au constatat caci casele lor nu mai existau, fiind arse sau distruse, iar bunurile pradate.

Pacea ce a urmat Unirii, a fost rupta prin Diktatul fascist de la hotelul Belvedere din Viena (30 august 1940), când o parte din leaganul formarii poporului Român a fost alipit Ungariei. Perioada 5 septembrie 1940-15 martie 1945 a adus cel mai întunecat val de crime odioase din partea autoritatilor maghiare, precum si a unor cetateni de aceasta origine, în peste 116 localitati din Ardeal, printre care si Chiherul de Sus. La 15 septembrie 1944, armata de eliberare s-a apropiat de comuna. Civilii s-au refugiat pe unde au putut, prevestindu-se lupte grele. La orele 8.00, în ziua de 18 septembrie 1944, Divizia 103 – Vânatori de munte a început atacul. Au rupt prima linie inamica, înaintând pas cu pas. Dupa lupte grele atât cu armament, cât si corp la corp, cu pierderi mari de ambele parti, dar cu precadere din partea dusmanului, sfârsitul lui septembrie a adus si eliberarea regiunii. Pe mormintele din comuna se regasesc numele a 122 de soldati cazuti pe frontul de acolo, printre care si eroi ale caror nume nu se mai cunosc.

Chiherenii si Marea Unire

Locuitorii comunei nu au ramas indiferenti la actiunile prilejuite de Marea Unire din 1 decembrie 1918. Sub directa îndrumare a preotilor, precum si a celorlalti intelectuali din comuna, acestia au contribuit la înlaturarea administratiei maghiare si instaurarea uneia bastinase, românesti.

În perioada Unirii, un rol însemnat l-a purtat preotul greco-catolic, apoi protopop, Iuliu Grama. Acesta a organizat Consiliul National Român în Chiherul de Sus, organizatie al carei presedinte era. Mai mult, a organizat si adunarile de constituire a consiliilor nationale în toata zona vailor Chiherului si Beicii. Ulterior, a fost ales în Consiliul National Rommânesc Judetean Mures-Turda, fiind printre principalii organizatori ai delegatiilor pentru Marea Unire de la Alba Iulia.

Bradut-Crisan SUCIU