Cine sunt? Azi? Sau de 36 de ani în fiecare zi?

Sunt fiul lui Aurel și al Elisabetei Grama. Tata, maistru la fabrica Republica, șef de secție la Sculărie, a avut prin mână sute de ingineri și mii de muncitori. A fost iubit de oameni, a făcut mult bine, după cum spun cei ce l-au cunoscut.

La înmormântarea lui, în 19 ianuarie 1988, au fost 5.000 de oameni. A predat și la liceu, la seral-materii de tehnologia construcțiilor de mașini. Tehnic. Invenții – zeci. Fiu de țăran din Șerbeni – comuna Beica, Mureș, nu s-a obișnuit cu blocul lui Ceaușescu. Ne-a spus, mie și surorii mele, Anamaria, că a căutat la Consiliul Popular Reghin, unde, dacă ar fi vrut, ar fi fost primar (alții mi-au spus), deci a verificat să-și ia loc de casă undeva unde în următorii 25 de ani nu era planificată dărâmarea științifică. Nici aproape de râul Mureș, din cauza inundațiilor. Așa am ajuns pe Pictor (no, așa erau vremurile!) Grigorescu unde a reușit alături de mama și frații lor, fini și prieteni și meșteri pricepuți să facă o casă faină. Din păcate, nici azi un e gata.

A fost chemat într-o duminică acolo sus. Nu degeaba mama i-a cerut sculptorului din Maramureș: “nu credeam să învăț a muri vreodată”.

Mama, învățătoare cu liceul făcut în Reghin, bunicul Emanuel (nume pe care l-am purtat și eu o zi – da, așa s-ar fi putut să-mi zică). A urmat IP III la Cluj. A predat 36 de ani. La Șerbeni, la Lueriu, la Reghin. Am fost sortiți parcă pribegiei cu lucru. Mi-o amintesc într-o iarnă când zgribulită de frig ne-a povestit că au fost găsite rămășițele unui om exact pe unde făcea naveta, între sate, 3 km pe jos, la o margine de pădure înspre școala din Lueriu. Mâncat de lupi. Urâtă naveta. Dar câți lupi nu-s printre noi?! Uneori, la sân. Târziu a ajuns în oraș. După amiaza, școală cu noi doi, dar și 10-20 de oameni la lucru la casă. O femeie extrem de frumoasă. Anii și-au lăsat urmele, dar și azi e o bunică faină.

M-am născut la Maternitatea din Reghin pe 27 august 1970. Sunt Fecioară, dar poate din cauza inundațiilor nu-s Leu. Am așteptat să se retragă apele. Am copilărit la Șerbeni și la Reghin, în celebrul Mihai Viteazu. Cu prietenul meu Claudiu Buta am fost colegi de la grădiniță până într-a XII-a. La început într-un bloc cu 17 familii de maghiari și trei de români. Păcat ca n-am învățat ungurește. Am o poză de la grădiniță cu o fetiță – în costume populare, eu român, ea unguroaică. Karla. Dascăl, ca o coincidență, l-am avut pe învățătorul Lungu. Într-atât de puțin era nevoie să mi se spună să învăț, încât la vizita clasică de acasă, învățătorul nu s-a mai mirat când a aflat ca mama, Elisabeta, era și ea dăscăliță.

De la 3 ani, am devenit patru în familie. Apăruse și sora mea, Anamaria. De data asta, un Leu autentic. Ochi albaștri, fata tatii. Nu i se refuza nimic.

Gimnaziul, la Școala Generală 5. Denumită azi Petru Maior, că doar eram în târgul vechi săsesc, apoi unguresc, unde corifeul Școlii Ardelene a slujit credinței greco-catolice și nedreptății naționale. Vorba pe care și eu am înțeles-o abia după ce am ajuns la catedră, nu manualele sunt importante, ci harul dascălilor.

Aici am avut norocul să o am dirigintă pe d-na Elena Pescar. Istoria a devenit pentru mine o poveste. Poate azi și eu sunt o poveste. Nu de jurnale, timpul o va dovedi… Profă de școală veche. Serioasă, cu har, pe care îl ai sau nu, dar fără de care profesia asta, nu rămâne decât o necesitate de a-ți primi fluturașul la final de lună, dar nebunia asta de poveste a lumii rămâne searbădă, seacă, cronologie fără fascinație, spectacol, frenezie, pasiune. Mulțumesc, doamna profesoară! Mii de scuze de v-am greșit! Am scris ceva în ziar care a mâhnit-o, dar sper că, la întâlnirea de 20 de ani, pe care într-o exuberanță parcă nelalocul ei am organizat-o în 2004, m-a iertat.

Nu am fost tocilar. Eram mereu între primii, dar fără a simți vreodată că învăț. Doar din plăcere.

Am descoperit matematica datorită răbdării și explicațiilor logice, ferme, simple, ale profesoarei Pia Militaru. Mi-e și azi – chiar dacă era extrem de distantă – foarte dragă. M-am jucat de-a matematica și la examenul de treaptă. Olimpiada de Istorie a fost primul experiment în afara cadrului strict șclolar. Era o competiție. Începusem să am drag de carte, de istorii. Și am urcat.

Rămânem în orașul înființat de sași în sec.XIII, cu lume faină care, din păcate, dispare – motiv din care susțin ce a scris Eginald Schlatner – Locașul decapitat – atât de premiat în lumea germană, și după care regizorul Radu Gabrea face acum un film – deci nu am plecat la liceu la Târgu Mureș, datorită ambiției profesorului Ioan Săcărea care a bătut la pas pe la casele primilor elevi din clasa a VIII – a din fiecare școală (6), pe care i-a convins ca la Liceul 1 se va face carte la fel de performant ca la Mureș. Și-a ținut promisiunea. Așa a și fost. Cei mai buni au rămas. Mai mult, și Liceul 2 a aplicat aceeași politică și a rezultat o concurență reală între clasele A dintre cele două licee. Am intrat al treilea. Aproape de 10. E frumoasă facultatea, dar anii liceului sunt vârful de bucurie al școlii. Ești acasă. Eram un acasă perpetuu. Consultații de la 7, seara de la 18. Gratis. Așa cum ni s-a promis. Un vis. Plăcut. La Olimpiada Națională de Istorie de la Iași am luat mențiune. Ne-a zdrobit Mihai Răzvan Ungureanu. Da, ministrul de Externe de azi. Încă de atunci îi știu pe prietenii mei, Paula și Adrian Ivan. An de olimpiade: mate, română, istorie, sesiuni științifice, multe consultații gratuite la școală, nesătui de fotbal și lungi povești fascinante la o cofetărie. Așa era pe atunci. Sau la lacto-bar. Treapta a II – a din mate-fizică. Au urmat ani în care m-am pus serios pe învățat la medicină, poate mai mult tata, mama. Nu am rezistat tentației și am fugit din nou cu istoria în brațe. Din nou Olimpiada Națională de Istorie la Buzău. Miza era mare. Parcă primii 3 intrau direct la facultate. A fost fain, dar eram la 3 luni după moartea tatei și abia mențiune. Dar tot a fost un succes, al meu personal în ciuda inginerilor de la liceu, care îmi făcuseră deja pașaport pentru Valea Jiului dacă nu intram la facultate. A fost mai greu cu filosofia, dar noroc cu doamna profesor doctor Elena Truța, am reusit sa îngurgitez și partea de comunism. Eram în epoca Ceaușescu. Nu pot să-l uit pe dragul de diriginte Ioan Costea, care mă lăsa să învăț în cabinetul lui, lipsind zile în șir de la orele de tehnologie și nu numai. Nu am fost tocilar, dar mi-a plăcut biblioteca. Și acasă, ca dar, în fiecare an primeam de la ai mei, de ziua de naștere cărți. Obicei pe care-l am și azi… Nu prea știu face cadouri decât cărți. Nu cărți de vizită. Și, de regulă, cărți pe care le-am citit. Dar care așteaptă în biblioteca familiei Grama, Nichita, Sidonia, Aurelian să fie citite. Mi-s dragi și azi colegii mei, Buta – electronist – manager azi, Florin Pop – șeful experților contabili Sibiu, Ceușan – ofițer SRI, Săcărea Cristian – conferențiar universitar de matematică la UBB, Tipteriu Tudor – afaceri București, Vali Zugravu – trubadur îndrăgostit veșnic de Leonard Cohen și literatură, Ciprian Petca – inginer-șef Electrica, Gabi Costea – manager în Budapesta, Marius Moise – manager distribuție Oradea, Carla Săsărman – undeva prin Germania, Peti Moldovan -pe la Aliat sau Bența, cred, dar și cei de la Liceul 2, Claudiu Sasebeș și Mirela Moldovan.

Chiar la întâlnirea de 10 ani, am fost numit redactor șef la Ziua de Nord Vest – 1998. Eram la Sovata într-o sesiune prelungită de 3 zile. Merita aniversarea. Îi mulțumesc dirigintelui și directorului Săcărea pentru clasa care a ieșit.

În 1988 – la 17 ani și 10 luni eram student la Istorie-Filosofie la Cluj, la “Babeș Bolyai”. Erau 25 de locuri, doar 100 pe țară. Am fost 19 pe un loc. A fost cea mai lungă vară a vacanței de elev- absolvent-student. Costineștiul era acasă în lunile iulie-august. Compact. Iris. Holograf. Celelalte Cuvinte. Festivalul de film, de Miss, zile și nopți feerice.

Armata la UM 1220 – București – cercetare-diversiune. Prieteni dragi: Marian Burlan, azi profesor filosofie, Ion Buteanu, poet, Lucian Lazăr – dascăl la Litere, la UBB, Ionuț Costea, dascăl la Istorie, la UBB, Nicu Pop, ofițer SRI, Teutișan și Vâlcu, dascăli la Litere, la UBB – oameni cu Echinox versus UBB, Dănuț Ruscu, dascăl la Facultatea de Drept. Onea Catelici, la UBB, Adrian Ivan, conferențiar universitar dr., Istorie la UBB, Viorel Rusu, șef Arhive Maramureș, Dănuț Cocină, avocat. Doar 22 de teriști cu trese de student. Parcă ne priveau mai abitir fetele prin București. Am tras cu toate armele. Eram când la munte la Cheia, când la Giurgiu în agricultură, când la Popasul Căprioarelor în Bucegi, când la trageri la Târgoviște. Pe cât de grea, de multe ori inumană, eu unul sunt bucuros că am terminat-o doar caporal în iunie, la nici 19 ani. Cei rămași la termen normal, din nefericire, mulți au căzut uciși în revolutie. Diversioniști – erai pradă loviturii de stat -Revoluției din decembrie 1989. Unul dintre ei era la Timișoara în permisie, în 16-19 decembrie 1989 a scăpat de orale, a venit la unitate în București și a fost secerat în fața MApN în 23 decembrie 1989. Soarta. Fatuum. Eroism? Ca să fim noi azi în Europa?! Ca să fiu eu azi după gratii luptând pentru libertatea presei. Dreptul de a scrie despre cei răi, corupți, hoți, care încă ne mai conduc?! Ironia sorții, unul dintre ei, cu care dealtfel mă înțelegeam mai bine fiind mureșean de-al meu, cum se zice, a scăpat din ghearele morții la revoluție, dar a fost ucis cu sânge rece în conflictul de la Hădăreni. Îl chema Crăciun, se născuse în ziua de Crăciun.

A murit atunci și locotenentul nostru, comandant de pluton Ghiță Man Gabriel. I-am văzut crucea la televizor, în cămin fiind în Avram Iancu, și am decis să mergem cu coroane de flori și un mic ajutor simbolic familiei, la București. După depunerea coroanei în cimitir, la Eroii Revoluției, am trecut pe la unitate, la o brânză, o slănină și o țuică – încă se trăgea răzleț, urma ziua lui Ceaușescu și încă era panică. Comandantul Coșcoderu ne-a povățuit întru totul despre ce va urma. Și a urmat. Azi, șeful de companie, tovărășul Tănase, e colonel SPP, omul care a stat zi și noapte lângă Ion Iliescu… de 17 ani.

La facultate, în Cluj, în octombrie 1989. În Avram Iancu, cel mai faimos cămin din Cluj din 1946, de la mișcările anticomuniste, până la Revoluție. Dreptiști, istorici, filosofi, mate-fizică, geografie, filologi, muzicieni. O lume fascinantă. 6-7 în cameră. Îmi făcusem chiar o minigarsonieră în camera cea mare de 40 mp. Cu draperie, pat și măsuță și dulap. Parcă-l văd pe Hector, prinzând dimineața un alt picior la deșteptare… Erau adevărate seminarii de seară -noapte cu tot ce ține de ce a citit fiecare, muzică, artă, filosofie, literatură. Sâmbăta parcă era un ritual, mergeam cu toții la Oser, după haine, nimicuri, dar în special cărți. La Cluj, Oserul avea de toate. În primele săptămâni, am nimerit să le plac bătrânilor, deși eram biban. Am colindat fiecare cameră de fete din Căminul 6 Hașdeu. Conform tradiției, la început de an eram colindătorii privilegiați, dar și insistenți ai camerelor colegelor noastre de la Istorie-Filosofie, dar și de la Litere. Arta de a intra în vorbă cu fetele, mai ales cu bibancele, prospăturile, era marele farmec al acelor seri de neuitat. Cu Dan Pârcălab, Mihai Hector, fie iertat Miță, Mișu Uscatu, Dorel Vidican și eu, la 19 ani, aflarăm înainte de a merge la cursuri și bibliotecă, care-s frumusețile noii lumi, al unui acasă fascinant. Studenția – căminul – camaraderia unui vis pe care am încercat să-l prelungesc după model cioranian. Îl aveam deja – darul vieții – de la iubita mea soție, Sidonia, pe Nichita, de 4-5 ani, când am plecat din Hașdeu, după 10 ani de studenție. Istorie -Filosofie, masterat, Drept, Jurnalistică, profesorat, început de ziaristică.

Parcă ieri îl văd pe Radu Afrim, regizorul underground de azi, la Literele clujene. Eram șapte, în aceeași cameră. Profesorul Edroiu m-a dus la primul curs în vizită de lucru în bibliotecă. Biblioteca Central Universitară Cluj. BCU. Mirifică, caldă, primitoare, mereu înconjurat de prietenie și dragostea cărților și a femeilor.

Revin mâine.