“Codul” necredinței noastre (II)

Fenomenalul succes al romanului “Codul lui Da Vinci” și al versiunii sale inematografice este unul din cele mai puternice “semne ale vremurilor” care atestă decesul Europei creștine l Teza fundamentală a cărții – negarea divinității lui Hristos – a găsit o largă audiență în societatea occidentală, secularizată și hedonistă, ghidată după principiul “nu adevărul contează, ci ceea ce crezi despre realitate”

Poate cel mai semnificativ indicator al atrofierii “sentimentului creștin al ființei” în spațiul european, și în special în cel occidental, este excluderea din textul Constituției UE a oricărei mențiuni referitoare la Dumnezeu sau la trecutul creștin al continentului nostru. Omisiunea nu ar trebui să mire, deși doar în urmă cu un singur secol aproape fiecare locuitor al Europei se considera creștin. Astăzi însă, așa cum observa recent Papa Benedict al XVI-lea într-un discurs rostit în fața preoților italieni, “nu mai există dovezi ale nevoii de Dumnezeu, cu atât mai puțin a nevoii de Hristos. Așa-zisele biserici tradiționale arată de parcă ar fi pe moarte”.

În centrul acestei formidabile mutații axiologice stă ridicarea la rangul de ideologie absolută a umanismului secular, care-l “înalță” pe om la rangul de zeu și-L elimină pe Dumnezeu din ecuația existenței. Mai mult sau mai puțin conștient, omul modern se adapă din conceptul liberal și secular care statuează că esența libertății rezidă în dreptul individului de a-și defini propriul concept despre existență, despre univers și despre misterul vieții omenești. În contextul filozofiei umaniste, omul este cel care stabilește realitatea ultimă în legătură cu lumea în care trăiește, nu Dumnezeu.

Portretul omului modern

Închis de unul singur în limitele propriei biologii, omului modern nu-i mai rămâne decât să adere la o viziune hedonist-relativistă, care proclamă ca principii de bază obținerea imediată a plăcerii, – fără să se țină cont de consecințe – și satisfacerea cu orice preț a poftelor. Așa cum remarca Radu Trifon în eseul “Creștinism și globalizare”, odată ruptă legătura transcendentă cu Dumnezeu, împlinirea personală este înțeleasă doar ca o raportare la un bine înțeles ca și confort maxim al individului, ca satisfacere continuă și imediată a tuturor dorințelor și așa-ziselor “necesități” , în primul rând biologice și apoi materiale, majoritatea dintre acestea inventate de lumea occidentală și declarate standarde de viață. Automat, linia de demarcație între virtute și păcat este încălcată, valorile sunt inversate și se inventează mereu axiologii justificative pentru orice comportament uman, oricât de aberant ar fi acesta. Remușcările sunt considerate sentimente învechite, omul ajunge să creadă că nu trebuie să mai aibă mustrări de conștiință, că acestea aparțin personalităților slabe, că el, omul, trebuie să facă tot ce-i trece prin minte, să trăiască “clipa”.

Viața fundamentată religios-moral, centrată pe asceză și dobândirea smereniei, este ridiculizată și considerată “desuetă” pentru era digitală. Credința este intelectualizată, raționalizată, iar Biserica lui Hristos este pusă subtil “la colț” și invitată să-și reanalizeze poziția doctrinară. Acolo unde mai subzistă setea de spiritual, omul apelează la contrafaceri comode menite să-l lege de un dumnezeu sau de un ideal absolut făurit pe gustul său, fie că este vorba de gnozele științifice, psihanaliza, vrăjitoria tradițională, new-age, biserica scientologică, confesiunile protestante și neoprotestante sau “orientalismele” ca hinduismul și budismul-zen.

Adevărul măsluit

Este și normal ca într-o astfel de cultură, în care există un dispreț general și un sentiment de răzvrătire față de modul de viață propovăduit de Hristos, succesul unei cărți precum “Codul lui Da Vinci” să fie asigurat. Romanul lui Dan Brown ilustrează perfect atitudinea de opoziție a omului modern vis-a-vis de modul teandric de existență. Confruntat cu opțiunea de a apuca pe “calea cea strâmtă” care conduce la asemănarea cu Hristos, omul modern, înclinat spre autoidolatrie, preferă, asemenea eroilor din “Codul lui Da Vinci” să eludeze această alegere așezându-l pe Dumnezeu într-un pat al lui Procust. Găselnița cea mai potrivită pentru adormirea propriei conștiinței este deformarea credinței creștine și reducerea lui Hristos de la statura de Dumnezeu-om la cea de simplu om, întrutotul similar nouă.

Prin gura personajului principal al cărții, profesorul Robert Langdon, Dan Brown încearcă să ne convingă că Iisus a fost un om, fără îndoială un mare învățător moral, dar totuși un biet om. Implicațiile unei astfel de teze sunt clare și, în același timp, copleșitoare. Dacă Hristos nu a fost Dumnezeu, așa cum singur a pretins, înseamnă că nu a fost nici măcar un mare învățător moral, ci un escroc, un prefăcut, care și-a bătut joc de viețile apostolilor, înșelându-i și trimițându-i la moarte prin chinuri groaznice. Dacă Iisus nu a fost Fiul lui Dumnezeu, egal cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, înseamnă că a fost fie un șarlatan, fie un nebun, care nu merită decât disprețul nostru, nicidecum prețuire. Fiecare învățătură morală a Sa ar fi viciată, lipsită de conținut, greșită. Cum să mai accepți, așa cum pretindea Iisus, că un singur gând de curvie ar fi echivalent cu moartea propriului suflet, că un simplu gând de ură împotriva semenilor este egal cu uciderea acestora? Mai mult, dacă Iisus nu este Dumnezeu, înseamnă că nu există nici o Judecată de Apoi, în care fiecare cuvânt, gând sau faptă să fie cântărite și răsplătite, și că oricine poate să facă ce vrea, după pofta inimii sale.

Marea rebeliune

Acesta este, în esență, mesajul “Codului lui Da Vinci”, mesaj pe care omul secularizat al societății moderne l-a acceptat deja sau este pe cale să-l accepte în proporții de masă. În ultimă instanță, “Codul” întruchipează cea mai potrivită definiție a omului laic – cel care crede că Iisus a fost toate aceste lucruri: un nebun, un escroc și, mai important decât orice altceva, nu mai mult decât un om.

În același timp, succesul romanului se explică și prin specularea mai multor trăsături caracteristice omului contemporan: curiozitatea, superficialitatea și ignoranța crescândă față de complexitatea lumii înconjurătoare. De asemenea, cartea alimentează sentimentele de superioritate ale omului modern, convins că vede mai departe și mai bine decât predecesorii săi. “Codul” împlinește dorința lui de a vedea reunite într-o poveste inteligibilă și ușor digerabilă toate marile evenimente istorice, învățături morale și opere de artă și arhitectură ale umanității. Pentru individul post-modern, obișnuit cu explicații la minut, este mult mai agreabil să-l “descifrezi” pe Leonardo sau să afli ce este “Opus Dei” citind câteva capitole din “Codul lui Da Vinci” decât să te supui unui studiu riguros al artei Renașterii.

Confrunțați cu veritabilul genocid spiritual înfăptuit de Dan Brown, nu ne rămâne decât să sperăm că, într-o bună zi, numeroșii cititori ai “Codului Da Vinci” își vor face puțin timp pentru a medita asupra crezului lui Josemaria Escriva, fondatorul organizației “Opus Dei”: “În fața lui Dumnezeu, nu există loc pentru anonimat sau neutralitate: trebuie să decizi dacă ești prietenul sau dușmanul Său. Alegerea erorii nu eliberează ci aduce sclavia păcatului.” Sunt cuvinte care rimează din plin cu meditațiile Papei Benedict al XVI-lea cuprinse în cartea sa, “Calea Crucii”: “Când există rebeliune împotriva luminii adevărului revelat de Hristos despre originea și scopul omului, omul este întemnițat în întuneric. În încercarea de a fi propriul nostru dumnezeu, creator și judecător, am plonjat în autodistrugere.”

Distorsionarea credinței

“Un creștin care este adânc întemeiat în credința lui nu poate să rămână smintit citind acest roman. Oricum, el este foarte provocator, dar este o încercare a unei părți din curentele lumii de astăzi care se luptă cu creștinismul. Aș zice că este o încercare de distorsionare a credinței creștine și o încercare de anulare a dumnezeirii lui Hristos, de punere a Lui într-un plan pur istoric, ca oricare dintre noi; ori dacă Iisus Hristos este numai om, deși El este o persoană istorică, El a trăit într-un timp istoric, deci dacă El este redus doar la statutul de om, doar la condiția de om, sigur că mântuirea este periclitată. Așadar, a spune despre Iisus Hristos ceea ce se spune în acest roman și în toată această literatură de senzație nu înseamnă nimic altceva decât o lovitură care se dă creștinismului; sau se încearcă să se dea o lovitură… nu știu dacă va avea succes sau nu. Sigur, o parte dintre creștinii de astăzi sunt șocați de ceea ce citesc, de ceea ce aud, dar cea mai mare parte rămân ferm, adânc întemeiați în credința lor. Cel mult este o literatură care pe unii îi face să se cutremure, adică pe adevărații creștini, nici într-un caz periclitându-le credința. În concluzie, este o carte venită din cercuri care încearcă să conteste și să anuleze divinitatea lui Iisus Hristos și, prin asta, forța aceasta teribilă a creștinismului care a rezistat în istorie și care-l duce pe om în planul eshatologic, deci metaistoric.”

Stelian Tofan, profesor Facultatea de Teologie a Universității Babeș-Bolyai

Ioan BUTIURCÄ‚