Achit facturi. Semnează Moica.
Ne-am cicatrizat rănile după martie ’90, cu toate că nu vom uita că pentru două zile instinctele ne-au dominat. Am lovit, am ucis, am distrus.
Dincolo de faptele noastre rămân însă cei care aveau datoria, fiind plătițI pentru a reda, prin anchetele lor, cât mai fidel circumstanțele, autorii și autorii morali ai acelor evenimente.
Din păcate, cele mai multe dosare au ajuns în mâna lui Liviu Moica. Un procuror care și-a dat propria casă pe mâna unui pușcăriaș să îi îngrijească grădina. Și care a binevoit să i-o spargă, să se spele în propria cadă, să-i mănânce peștele din frigider și să-i poarte în piața de ruși propriul costum când vindea lucrurile furate.
Un procuror care se îndeletnicește de ani buni cu pâra colegilor pe la superiori, cu referate pentru întârzieri de câteva luni, impardonabile în opinia sa, a soluționării unor dosare. În condițiile în care unui procuror îi erau repartizate și 50 de dosare.
Și o spune din poziția unui magistrat care a tergiversat 15 ani rezolvarea unui dosar. Fie el și cu NUP. Care a mușamalizat. Care a mințit. Superiori și subordonați.
Un magistrat care s-a ascuns în spatele unor ridicări din umeri când a fost chestionat de soarta unui dosar. De o soluție pentru o viață.
Acum, după 15 ani de voiaje pe lângă lege și pe lângă dosare, Moica vrea să mai rămână procuror, vrea să-și mai prelungească șederea și să mai semneze unul-două referate de proastă purtare a procurorilor cărora, paradoxal, le verifică activitatea.
Nu-l mustră nici amintirea lui martie ’90 și a unei judecăți strâmbe, nu-l doar nici Hădăreni ’93 și miliardele pe care trebuie să le suportăm din banii noștri, inclusiv pentru incompetența de care a dat dovadă. Nu i-a păsat nici când a trimis un localnic la închisoare pentru faptă pe care nu a comis-o. Doar Justiția, asta indolentă și strâmbă pe care o avem, nu i-a trimis referate pentru slabă practică.
L-a lăsat să-și verse veninul, să otrăvească cu șopârlele sale parchetul. Să aplice legea după cum l-a purtat interesul. Să plece urechile la șoaptele românilor verzi din PUNR. Sau a UDMR. Să asculte de comenzile vindicative ale șefilor. Să închidă ochii la dosare de corupție dacă cercetații îi erau prieteni.
Omul acesta a vrut să ne dea lecții de profesionalism. Anchetator căruia minciuna îi este prietenă bună.
Mă gândesc ce le-o fi zicând familiei lui Frandeș când s-au mai interesat de dosar. Să se ducă acasă că parchetul nu e Toaca? Că vreodată o să le trimită acasă o soluție ca să-și astâmpere șI ei setea de dreptate? Nu cred să le fi spus așa ceva. Cred că nu le-a spus nimic. S-a ascuns 15 ani după ușierul – secretară.
E timpul însă ca superiorii săi, aceia bombardați cu note informative securistice, să afle cine e, de fapt, Moica. Răscolind în arhiva sa. S-ar putea ca Simion Frandeș să nu fie singurul uitat într-un sertar al unui procuror al întâmplării. A sosit vremea ca Moica să iasă din bârlogul în care se ascunde și să-și ceară scuze. Pentru martie ’90, pentru Hădăreni, pentru că a distrus vieți. Pentru că noi avem o factură prea încărcată de plătit pentru faptele sale. Să uităm toate astea? Să-l lăsăm să se ducă într-o pensie liniștită? Dar el când o să-șI plătească facturile?
de Ligia VORO
