Comunistul cu destin atipic
A avut o evoluție fulminantă în primii ani ai deceniului al cincilea când Târgu Mureșul – intrat ca dealtfel întreaga Românie pe orbita comunistă – cunoștea prefaceri importante, dar nefaste, impuse și dirijate de marele vecin de la Răsărit. Mureșeanul Romeo Dăscălescu, fost profesor al Colegiului Național “Al. Papiu Ilarian”, unul dintre studenții preferați ai strălucitului universitar Onisifor Ghibu, a fost angajat cu toate forțele în “lupta de clasă”. A făcut-o temeinic și cu convingere, chiar dacă a ajuns în mod indirect să-și renege mentorul, iar el, Dăscălescu, în numele aceleiași “lupte de clasă” pe care o servise cu devotament, să fie sacrificat. Trăia unul dintre momentele firești ale oricărei revoluții: etapa în care, în mod inevitabil, aceasta își devorează fiii.
Născut la data de 31 mai 1883, în comuna Săliște, județul Sibiu, Onisifor Ghibu este considerat unul dintre întemeietorii pedagogiei românești. Opera sa cuprinde pedagogie, politică, filosofie, publicistică, memorialistică. Ca întemeietor al pedagogiei românești a promovat alături de Simion Mehedinți, C. Rădulescu Motru și I. C. Petrescu ideea necesității unei educații întemeiate pe realitățile specifice poporului român. Între numeroasele sale lucrări foarte multe au ca obiect educația poporului român: “Puncte cardinale pentru o concepție românească a educației”, “Despre educație”, “Din istoria literaturii didactice românești”. A fost profesor universitar la Cluj și membru corespondent al Academiei Române. Preocupat de soarta învățământului românesc a condus imediat după 1918 acțiunea de preluare a Universității din Cluj de la autoritățile maghiare. În perioada regimului comunist, alături de familia sa, a suferit numeroase persecuții. A fost epurat din universitate, iar în ziua de 22 martie 1945 a fost arestat și închis în lagărul de deținuți politici de la Caracal, unde a rămas 222 zile. S-a stins din viață pe 3 octombrie 1972. Profesorul Onisifor Ghibu rămâne peste timp un model, moralitate, verticalitate și conștiință. Nu și-a renegat niciodată principiile, chiar dacă în numele lor a ajuns să piardă prieteni și poziție socială. Cu întreaga operă interzisă și fără posibilitatea de a mai desfășura activități publice, dar în așteptarea unor timpuri mai bune s-a refugiat la masa lui de scris, chiar dacă era conștient de faptul că în timpul vieții nu va mai fi vreodată publicat.
Aproape de culmi
Referindu-se la profesorul Romeo Dăscălescu, săptămânalul mureșean “Ardealul Nou”, din 12 noiembrie 1946, menționa: “Cel mai tânăr candidat al Blocului (Blocul Partidelor Democratice, dirijat de comuniști – n.r.) și cel mai tânăr din întreaga țară, este fiu al orașului nostru și a crescut printre noi”. Același ziar, într-un alt număr îi făcea o elogioasă prezentare biografică: “La 22 de ani este director al Școlii Tehnice Medii, din Reșița… Muncitorii îl iubesc și în februarie 1946, când direcțiunea reacționară, sub manevrele lui Titel Petrescu, încearcă să-l concedieze, muncitorii protestează energic, prin manifestații uriașe, în fața cărora dușmanii și trădătorii pălesc”. Într-un alt context mai era menționat și faptul că Romeo Dăscălescu, fostul elev al Colegiului Național “Alexandru Papiu Ilarian”, devenit acum profesor la aceeași instituție școlară, era și “conferențiar al Partidului și lector la Școala de cadre din oraș” angajat total în munca de lămurire dusă de comuniști pentru câștigarea alegerilor din noiembrie 1946. Mai mult chiar, la alegerile din 1946, apărea pe una din pozițiile eligibile ale listei de candidați ai BPD din Mureș.
“Lepădarea” de Ghibu …și regăsirea de sine
Cu toate acestea, Romeo Dăscălescu, “tânăra speranță” a comuniștilor mureșeni, nu a avut destinul pe care i-l preziceau cei din jur. În mod inexplicabil, în 1950 – dealtfel nici Romeo Dăscălescu nu ține după 1989 să explice cauza – a fost exclus din partid și abia în anul 1964 a fost reabilitat și reprimit în PCR. În “destinul roșu” al lui Dăscălescu a intervenit însă o nouă și definitivă “sincopă”. În 1982 a fost implicat în afacerea “meditației transcedentale” și trimis la munca de jos ca “muncitor necalificat”. După 1989, Romeo Dăscălescu, având în urmă o experiență de viață bogată și tumultoasă s-a reîntors cu gândul la anii tinereții sale zbuciumate, dar și la profesorul Onisifor Ghibu, cel care între 1939-1943 îi fusese mentor și pe care el îl repudiase. “Simt nevoia unei mărturisiri proprii, spunea Dăscălescu, referindu-se la Ghibu. Viața lui curată, imaculată, suferințele pe care le-a îndurat cu fruntea sus, în timp ce eu n-am întreprins nimic spre a-l ajuta, mă împing să fac această mărturisire publică…Am fost unul dintre acei studenți cărora Profesorul și întreaga lui familie mi-au deschis ușa casei lăsându-mă să mă bucur de un climat intelectual și afectiv care nu se uită”. Mărturisirea și pocăință lui Dăscălescu e făcută probabil pentru copiii familiei Ghibu, care l-au acceptat pe Dăscălescu și, mai mult decât atât, i-au permis acestuia să fie unul dintre cei care valorifică fondul de arhivă lăsat în urma sa de ilustrul pedagog Ghibu. Din partea familiei a fost un gest de iertare și de mare caracter așa cum probabil ar fi făcut și Onisifor Ghibu, cel căruia i se spunea simplu Profesorul.
“Pe parcursul atâtor ani, atâtor slalomuri în care fusesem împins, începusem să-mi recapăt vederea limpede, auzul și conștiința morală, degradate în vârtejul ideologic al comunismului. Cu sentimentul de penitență, caut să mă reconstitui cu ceea ce a mai rămas în mine imaculat. Cu acest sentiment m-am implicat în acțiunea de repunere în drepturi a lui Onisifor Ghibu. De faptul că viața mea s-a consumat, sub aripa ocrotitoare a partidului, ca o pățanie, nu am dreptul de a mă plânge sau de a acuza. Am avut ce-am căutat!” (Fragment din mărturisirile lui Romeo Dăscălescu exprimate în vol. I din “Onisifor Ghibu – Pagini de jurnal”, Editura Albatros, 1996)
“De atunci, de când intrasem în posesia unui carnet roșu, de dimensiuni mici, producător însă de mari cataclisme interioare, m-am lepădat de Onisifor Ghibu ca Petru de Hristos. Eu nu de trei ori, ci continuu. Nu negându-l, pentru că nimeni nu m-a întrebat despre dânsul, ci pur și simplu făcându-l uitat, ca și cum n-ar fi existat pentru mine…Onisifor Ghibu devenise sinonim cu reacționar, bandit, șovin, antisovietic și cu toate celelalte rele ale pământului. Eu comunistul, nu mă puteam declara elev, creatură a unui asemenea om…” (Fragment din mărturisirile lui Romeo Dăscălescu exprimate în vol. I din “Onisifor Ghibu – Pagini de jurnal”, Editura Albatros, București, 1996)
Nicolae BALINT
