Lecţie despre provocările limbajului poeziei cu Alaxandru Cistelecan

Printre invitaţii simpozionului de literatură română contemporană “Limbajul şi provocările poeziei” organizat de Universitatea “Petru Maior” , Institutul de Studii Multiculturale Alfa, Editura Arhipelag XXI şi Uniunea Scriitorilor din România, filiala Mureş găzduit miercuri, 5 noiembrie de Aula Magna a UPM s-a numărat şi profesorul şi criticul literar Alexandru Cistelecan care a punctat câteva din provocările pe care un cititor de poezie trebuie să le înfrunte în procesul de înţelegere a poeziei. Distinsul critic literar a făcut o necesară iniţiere în ce priveşte înţelegerea poeziei, a cuvântului poetului care o generează, pornid de la poetul Étienne Mallarmé care punea cuvântul în centru atenţiei ca formă de expresie a poeziei. “Aş începe de la o propoziţie celebră spusă de un mare poet al modernităţii Mallarmé, care spune că poezia descrie cu cuvinte, nu cu altceva. Nu cu idei, nu cu sentimente. E o propoziţie care a făcut mare carieră, carea şi îndreptat o parte din poezia post mallarméană pe un anumit drum. Cu toţii ne dăm seama că un cuvânt nu există singur, orice cuvânt pronunţat aduce după sine până la urmă poate un lucru adevărat. Cu toţii ştim că poeţii vorbesc mai altfel decât noi, o vorbire mai solemnă. De câte ori deschidem o carte de poezie ne luăm o atitudine mai reverenţioasă, mai pioasă, un pic de smerenie în atitudinea noastră şi probabil că ne aflăm în faţa unui alt coleg. Dacă ei vorbesc cu totul altfel decât vorbesc prozatorii, decât muritorii, noi toţi , atunci înseamnă că e ceva cu limbajul pe care ei îl folosesc. Noi, în calitatea noastră de cititori ar trebui să vedem cam care este deosebirea dintre cuvintele, limbajul folosit de un prozator , de un vorbitor pe stradă şi de un poet”, afirmă criticul literar Al. Cistelecan.

De la înţeles la senzaţie

 Al. Cistelecan a vorbit despre diferenţele dintre limbajul poeţilor şi cel al “omului de rând”. Dacă pentru cel din urmă orice cuvânt e mai întâi un înţeles, pentru poet cuvântul este o senzaţie. “Pentru noi orice cuvânt e mai întâi un înţeles, un sens care trimite la ceva, la ceva din afara lui şi încercăm să identificăm această referinţă, această punte pe care cuvântul o face cu realitatea. Pentru poet însă nu e aşa, pentru el cuvântul, înainte de a fi un sens, un înţeles de a provoca   o semnificaţie sau o reverberaţie mai semnificantă, cuvântul acela este o senzaţie. El îl simte cuvântul ca pe ceva, ca pe o stare, ca pe un sentiment, îl simte ca pe un implant concret. Nu doar că îl simte aşa, în cuvântul pe care poetul îl foloseşte aude foşnind întreaga istorie a cuvântului respectiv. Asta face deosebirea între noi şi poet, când folosim un cuvânt încercăm ca nu cumva să ironizăm, să facem nu ştiu ce figură intenţionată. Încercăm să folosim cuvântul într-un sens cât mai impede ca să ne facem înţeleşi, pe când poetul acţionează cu toate sensurile pe care cuvântul le are în dicţionar. Aţi văzut că în dicţionar unele cuvinte sunt susţinute de o pagină de explicaţii. Într-un cuvânt folosit de un poet, toate sensurile acelea care zac acolo pe pagina dicţionarului sunt active. Problema gravă este că nu sunt active toate sensurile de acolo în aceeaşi măsură, pentru că el le aşează fie într-un fel de piramidă, şi atunci sensul din vârful piramidei este evident privilegiat, fie într-un fel de reţea, şi atunci trebuie să legăm mijlocul acestei reţele care este cuvântul respectiv de toate semnificaţiile pe care le produce. Poetul răscoleşte toată istoria cuvântului încă de la începutul lui. Toată devenirea cuvântului se aude în cuvântul pe care poetul îl rosteşte”, afirmă criticul lterar.

Ce e de făcut ?

“Ar fi bine ca noi toţi, când citim poezie să ştim fiecare istorie generală a cuvântului. Zic generală deoarece fiecare cuvânt are şi o istorie personală, o experienţă pe care noi am avut-o cu cuvântul respectiv. Ar fi bine să ştim etimologia fiecărui cuvânt şi trebuie să mergem până la rădăcina lui, la rădăcina indoeuropeană, când toate sălbăticiunile cu chip uman bâlbâiau cam aceeaşi limbă”, spune Cistelecan.

Despre istoria cuvântului…

Lecţia despre cuvânt, a distinsului profesor a continuat cu o incursiunea în perioada de dinainte de Christos, la perioada prelingvistică a cuvântului. “Stiţi cu toţii cuvântul persoană. Îl folosesc teologii, filozofii, îl mai folosim şi noi câteaodată când vorbim de o persoana anume. Persoana e un cuvânt latin, dar latinii l-au luat de la vecinii lor de pe vremurile de dinaintea erei noastre, şi anume etruscii.

Despre ei se spune că sunt un fel de băştinaşi şi că aveau o limbă foarte aproape de fondul acela indoeuropean. În limba etruscă persoană se spune Phersu. Cum latinii nu au auzit bine l-au adaptat şi au făcut din el persona. Acest Phersu care a devenit persona în latină, şi persoană în limba română era un individ condamnat la un supliciu îngrozitor .

Într-o groapă circulară, în mijlocul căreia era înfipt un stâlp, acest personaj era legat cu mâinile la spate de stâlp şi desculţ. În acea groapă se arunca o haită de câini, de care el se putea apăra cu picioarele, asta fiind şansa lui. În rest daţii voi o şansă ! Ei bine, astăzi în cuvântul persoană nu se mai aude acest sens dramatic dar în cuvintele poeţilor se simte întotdeauna o undă tragică în acest cuvânt. Se aude istoria cuvântului. Noi trebuie să simţim în cuvântul pe care îl foloseşte, pentru că el însuşi simte aşa, istoria preverbală a cuvântului, istoria prelingvistică a cuvântului, dansul acela de care vorbea Socrate în unul din Dialogurile lui Platon în care omul acela primitiv încerca să imite, să mimeze cu corpul lui cuvântul pe care voia să-l spună. Trebuie să-l simţim şi mai mult decât atâta, să simţim bucuria originară cu care acel primitiv a reuşit să dea nume unui lucru, şi în acelaşi timp să simţim şi spaima de numele pe care la dat , nume care va lua locul lucrului. Toate lucrurile astea răsună în cuvântul respectiv”, spune criticul literar Al. Cistelecan.

“Să găsim rostul acestui sens nou”

Finalul lecţiei despre cuvânt nu putea fi completă fără perspectiva sensului acestuia pentru cititorul de poezie. “Poetul e obligat, aşa îi cere legea fundamentală a activităţii sale, să producă un sens nou, peste cele care sunt în dicţionar. Cum produce acest sens nou ? Sufocându-le pe celelalte sau dimpotrivă, exaltându-le pe celelate ? Noi trebuie să găsim rostul acestui sens nou, să-l adăugăm ca o floare peste toată acea grămadă de sensuri pe care dicţionarul le prezintă. Sunt câteva dificultăţi, câteva provocări pe care un cititor de poezie trebuie să le înfrunte şi să şi le assume. Vă doresc succes în înfruntarea lor”, a concluzionat Alexandru Cistelecan.