Condamnati la saracie

Multa saracie. Mult prea multa si multa deznadejde. Se vede în jur, se vede în fiecare gest si pe fiecare chip brazdat de griji. Doar cei care ar trebui sa o vada, nu o vad. Oamenii pe care i-am vazut acolo, sunt împacati cu soarta, incapabili de o reactie, fie ea chiar si verbala. Îsi feresc privirile si sunt în general reticenti la dialog. Ei nu mai cred în nimic si în nimeni si îsi accepta soarta cu resemnare. Au fost prea mult timp mintiti ca sa-si mai lege sperantele de cineva sau de ceva anume. Sunt constienti de faptul ca cei mai multi dintre ei, dintre cei care s-au nascut în colonie, vor muri în colonie. Nu mai au nicio speranta ca se vor muta vreodata de acolo. Îsi poarta â€crucea†cu demnitate, între spaimele de fiecare zi si sperantele pierdute cu fiecare an care trece. E un sentiment apasator si asta pentru ca pentru ei nu mai exista viitor. Pentru ei exista doar un obsedant si chinuitor prezent. Colonia muncitoreasca din Galautas, judetul Harghita, pare a fi un capat de lume dintr-un alt timp. Galautas este locul unde a murit speranta. Definitiv. Cu fiecare an, cu fiecare zi, cu fiecare clipa. Din nefericire, Galautas e doar unul dintre miile de asemenea locuri comune. Care par ca se înmultesc pe zi ce trece. În România europeana, unde câinii alearga cu â€covrigi în coada†– ce frumos eram mintiti cu câtiva ani în urma! – saracia tinde sa devina endemica.

La întâlnire cu propriile amintiri
Sfârsit de octombrie. E cald si frumos într-o toamna ruginie si calma. Ma hotarasc împreuna cu consoarta, sa calatorim prin locuri familiare tineretii noastre. O plimbare de o zi, pe Valea Muresului, ni se pare foarte fireasca si reconfortanta. Mai ales ca drumul pe Valea Muresului – dupa atâtia ani, acum în prag de campanie electorala – s-a reabilitat, în sfârsit. Cât timp va rezista? Ramâne de vazut, e drept. Poate fi ceva de durata sau doar înca o minciuna adaugata la atâtea altele si o reteta sigura si aproape legala de sifonat bani publici pentru â€abonatii†regimului. Deci… â€cap compas†– folosind o expresie familiara primului marinar al tarii – Galautas, judetul Harghita. Când eram elev în liceu, în doua vacante de vara lucrasem acolo, la Combinatul de Prelucrare a Lemnului din Galautas, una dintre cele mai rentabile întreprinderi ale regimului comunist. Eram curios sa-l revad. Daca mai functioneaza si la ce capacitate anume.        

Cum a murit o întreprindere…Faliment dirijat sau doar prostie crasa?
Imediat dupa Primul Razboi Mondial, la Galautas, în actualul judet Harghita, s-a construit o fabrica de cherestea. În preajma lui 1940, aceasta era deja cea mai mare fabrica de profil de pe Valea Muresului. Din 1955 au demarat lucrarile la combinat, asa încât în 1960 era cea mai mare întreprindere de produse stratificate din sud-estul Europei. Marindu-si capacitatea de productie, la Galautas a fost nevoie de forta de munca suplimentara, forta pe care zona nu o putea asigura. Asa ca s-a apelat la muncitori din judetele limitrofe, respectiv din Mures si Suceava. Peste 2000 de muncitori au ajuns sa lucreze acolo si asta pentru ca respectivul combinat se extindea permanent. Nevoile de productie axate pe cererea pietei externe impuneau acest lucru. Între timp, se mai construisera o fabrica de placaj, una de PAL si o fabrica de furnire estetice si panel. Colonia muncitoreasca – de fapt niste baraci fara apa curenta si cu WC în curte – se extindea si ea. Muncitorii însa nu erau pretentiosi. Vedeau colonia ca pe o solutie provizorie, pâna mai aduna ceva bani si-si vor face sau reface casele de la tara, de unde venisera, sau pâna ce vor primi repartitia la un apartament din cartierele de blocuri ce începusera a se construi în orasul Toplita, la mai putin de 10 km., si chiar în Galautas. Însa colonia, pentru foarte multi dintre ei, a devenit â€mormântul†sperantelor lor.  

Ultimul stinge lumina
Lovitura de gratie a venit în 2009. Aproape inexplicabil. Desi semne existau înca cu mult timp înainte. De prin 1992, Combinatul de Prelucrare a Lemnului începuse sa-si reduca capacitatea de productie. Au început apoi si primele disponibilizari. Între timp, Combinatul acum privatizat, trecuse prin mai multe mâini. Unele mai nepricepute ca altele. Sau cel putin, asa parea la prima vedere. Chiar si un fost fotbalist, devenit afacerist, se încumetase sa cumpere întreprinderea. Nu pentru mult timp. Apoi cineva i-a pus lacatul. Oficial, intra în conservare. Neoficial, Combinatul devine o ruina cu fiecare zi. Ce a fost de valoare s-a furat deja. Acum se taie pentru fier vechi tot ceea ce poate fi taiat si se cara discret. Complicitatile celor care ar trebui sa (mai) vegheze – oricum nu mai e mare lucru de vegheat – nu intra în discutie. Odata cu întreprinderea a murit o traditie, dar au murit si sperantele pentru oamenii din Galautas si din cele opt sate apartinatoare, cei mai multi dintre ei muncitori la Combinat. Ei au devenit acum o problema sociala pentru ca în jur nu mai exista industrie, iar pamânt pentru agricultura este foarte putin. Potrivit statisticilor mentionate de un cotidian central, în cei peste 20 de ani care au trecut de la lovitura de stat din decembrie 1989, România a pierdut o industrie echivalenta cu doua combinate siderurgice ca Sidex si o mare termocentala, precum cea de la Craiova. Preocupati probabil de â€spectacolul catuselor†ce se deruleaza cu succes în aceste zile pe micile ecrane, pierdem din vedere ca industria noastra e aproape inexistenta, iar agricultura, trage si ea sa moara de mult timp. Nimeni nu e preocupat sa stabileasca raspunderi pentru falimentul deliberat, evident, dar nerecunoscut oficial, în care a ajuns România. Moral si material. Sunt prea multe complicitati. Trecute si prezente. Interne si externe.