Contribuții românești la Muntele Athos

Foarte curând, ZIARUL de Mureș va crea o punte de legătură între credincioșii din țară și monahii românii de la Muntele Athos. ZIARUL va găzdui, săptămânal, un material realizat de părintele Alexandru, unul dintre călugării de la chilia Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul, aflată în zona Colciu, aproape de mănăstirea Vatopedu. Acesta va aduce Sfântul Munte mai aproape de sufletele credincioșilor, care, la rândul lor, vor putea sprijini după puteri viața celor care se roagă pentru noi la Athos.

Chilia unde viețuiește părintele Alexandru are o vechime de peste 100 de ani. Aici este nevoie de ample lucrări de reparații, iar acestea pot fi realizate doar prin bunăvoința credincioșilor care trimit pomelnice la chilie, însoțite, la libera alegere, de anumite sume de bani.

ZIARUL de Mureș vine în întâmpinarea celor care vor să susțină lucrările de reconstrucție de la chilia Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul și va deschide în această săptămână un cont. Credincioșii cu dare de mână pot depune aici diferite sume de bani, care vor ajunge la Muntele Athos. Pomelnicele vor fi preluate de redactorii ZIARULUI și vor fi trimise împreună cu bani la Sfântul Munte, unde este mare nevoie de ei. Dumnezeu să vă binecuvânteze!

“Nici un alt popor dreptcredincios nu a făcut atâta bine pentru Athos, cât au făcut românii”, scria pe la 1880 în lucrarea “Răsăritul Creștin”, ilustrul bizantinolog rus, arhimandrit Porfir Uspenski. Întra-adevăr, cercetările întreprinse de Uspenski la Sfântul Munte au strâns în nouă volume suficiente informații care să ateste că, de-a lungul timpului, românii au făcut la Athos mai multe danii decât toate popoarele ortodoxe la un loc. Mai multe decât Bizanțul, aflat în agonie după secolul XII, decât georgienii, care apar doar ca ctitori sporadici, decât sârbii, care au dominat Athosul sub toate raporturile în prima jumătate a secolului XIV și chiar mai multe decât rușii, care au donat bani cu începere din preajma anilor 1600. Domnitorii românii au susținut și refăcut toate mănăstirile Sfântului Munte în secolele XV și XVI, dând în acest timp mai ales danii în bani, iar în secolele XVII, XVIII și XIX, până în 1863, și închinări de moșii, odoare bisericești și alte ajutoare.

Binefăcătorii Athosului

Primul domnitor român care a stabilit legături cu muntele Athos a fost Nicolae Alexandru Basarab, voievod al Å¢ării Românești, care pe la 1360 a primit o delegație de la Muntele Athos, venită să ceară ajutor pentru zidirea turnului mănăstirii Cutlumuș. Urmașul lui Alexandru Basarab, Vlaicu, va încheia în 1369 un legământ cu egumenul Hariton, protos al Sfântului Munte, în care spune:” Eu voi înconjura cu ziduri și cu turn de întărire mănăstirea, voi înălța biserică, trapeză, chilii, voi răscumpăra moșii și voi da animale ca prin acestea să fie pomeniți părinții Domniei mele și eu… căci așa se pomenesc în Sfântul Munte și Voievozii sârbi și bulgari, ruși și iviri”. După acești primi voievozi a urmat o serie întreagă de danii de la domnitori și boieri ca Mircea cel Bătrân, Alexandru Aldea, Vladislav II, Radu cel Mare, Ștefan cel Mare, Neagoe Basarab, Mihai Viteazul, Constantin Brâncoveanu, Matrei Basarab, Constantin Mavrocordat, Ieremia Movilă, Șerban-Vodă, Grigore Ghica, Petru Șchiopul, Alexandru Lăpușneanu, Petru Rareș, Vlad Å¢epeș, Radu de la Afumați, Mihnea Turcitul, Ștefan Surdul și mulți, mulți alții.

Ctitor Mare și Sfânt

Unul dintre cei mai darnici domnitori români a fost Ștefan cel Mare și Sfânt. De numele său este legată cea mai mare ctitorie românească de la Muntele Athos – Zografu, cunoscută în documentele vremii ca “mănăstirea domniei mele”. Ajunsă în ruină în secolul XV, mănăstirea a fost reconstruită de către domnul Moldovei aproape integral între anii 1466-1502, astăzi fiind numărată a noua în ierarhia mănăstirilor athonite. Mai înainte de el, bunicul său Alexandru cel Bun, dădea ajutor anual mănăstirii câte 3000 aspri de argint și venitul câtorva metoace spre întreținere, printre care și cel al Mănăstirii Căpriana. Între 1466-1471, Ștefan a donat mari sume de bani pentru înnoirea bisericii și a bolniței, în 1475 a zidit arsanaua mănăstirii, iar în 1495 a reconstruit din piatră corpul chiliilor, trapeza și zidul de incintă. În anul 1502 a zidit din nou biserica mare închinată Sfântului Mare Mucenic Gheorghe și a oferit un ajutor anual în bani de aur și argint, fie galbeni ungurești, fie aspri de argint. Aflat aproape de moarte, domnitorul a scris obștii mănăstirii Zografu, făgăduind să dea în fiecare an câte 100 de ducați ungurești și rugându-o să se roage pentru pentru mântuirea sufletului său și a rudelor sale.

Alte mănăstiri care s-au bucurat de mila domnitorului moldovean au fost Grigoriu (rezidită în întregime), Constamonitu, (5500 aspri anual pentru întreținere și reparații), Sfântul Pantelimon (4000 aspri) și Vatopedu ( zidirea turnului de apărare, a arsanalei și a bisericii de pe malul mării).

Ocrotitorul Muntelui

Cel mai generos sprijinitor al Athosului a fost însă Neagoe Basarab, domnitorul Å¢ării Românești între 1512-1521. O serie de cercetători consideră că nu se cunoaște în întreaga istorie de peste 1000 de ani a Muntelui Athos o persoană care să mai fi făcut atâtea danii câte a făcut Neagoe. Dealtfel, meritele domnitorului au fost recunoscute de Sfântul Munte cu ocazia sfințirii Bisericii din Curtea de Argeș (15 august 1517), când la ceremonie au participat, pe lângă patriarhul de Constantinopol și patru mitropoliți din răsăritul ortodox, toți cei 20 de egumeni ai Athosului, în frunte cu Gavril Protul. Domnitorul valah i-a încărcat cu daruri pe toți egumenii, fapt ce a creat un precedent care a rămas în istoria fiecărei mănăstiri aghiorite. De acum încolo, toate cele 20 de mănăstiri athonite vor ajunge în legătură cu darnicii voievozi români. Tonul l-a dat Neagoe, care a zidit o nouă biserică și o serie de acarete la Cutlumuș, a refăcut biserica de la mănăstirea Sfântului Atanasie, a ridicat felurite construcții la Hilandar, la Pantocrator, la Vatoped, Dionisiu, Xeropotamu sau la Sfântul Pavel:”Ce vom mai lungi-le cuvintele spuind toate mânăstirile pre rând? Că toate mânăstirile din sfântul muntele Athosului le-au îmbogățit cu bani și cu vase. Și dobitoace încă le-au dat. Și multe ziduri au făcut și fu ctitor a toată Sfetagora”.(Letopisețul cantacuzinesc).

Taborul Ortodoxiei

Exemplul lui Neagoe Basarab, spune cronicarul Hurmuzachi, a fost urmat în următoarele secole “de la Domn până la țăran, de la boerul cel mai avut, până la cel mai modest negustor.” Secularizarea averilor mănăstirești, în 1863, a oprit fluxul ajutoarelor românești către Sfântul Munte. Ulterior, vitregiile secolului XX au adus multe din așezămintele monahale de la Athos în pragul ruinei. În ultimele decenii însă, Athosul cunoaște o nouă înflorire, iar sprijinul de care se bucură și cele câteva sute de călugări români aghioriți se face tot mai puternic simțit. Merită să ne aducem și noi prinosul, pe cât ne stă în puteri, locului care a fost denumit, de-a lungul timpului, “bijuteria creștinătății răsăritene”, “perla monahismului oriental”, “citadela spiritualității ortodoxe”,

“atelier de virtuți”, “promontoriul Europei creștine”, “mana lumii”, “muntele rugăciunii inimii”, “foișorul permanent al Sfintei Cincizecimi”, “cetate duhovnicească zidită pe stânca duhului ortodox, pe Piatra-Hristos.”

Ioan Butiurcă

Florin Marcel Șandor