Cum ne iubim copiii

Dragostea fiintei umane pentru copiii sai e undeva între natura si cultura, între instinctul oricarui mamifer de a-si ocroti puiul pâna când ajunge sa se descurce singur, si valorile si stilurile culturale de educatie dezvoltate de fiecare civilizatie. Câte bordeie, atâtea obiceiuri, ar spune etnologii. Chiar daca ziua internationala a copilului a fost eclipsata luna aceasta de alte îndeletniciri ale cetatii, e binevenita totusi, de fiecare data, o scurta reflectie despre cum ne crestem copiii, dincolo de celebrarile private, formale sau de suflet ale copilariei. Mai ales ca la noi, în explozia

necontrolata a mass-media, publicatiile de profil, ca suport al unor preocupari constante pentru meseria (arta) de parinte si de educare în sens larg (ceea ce se întelege în engleza prin parenting) sunt suspect de firave fata de fluxul constant de informatii, pe diverse suporturi media, din civilizatia occidentala. În isteria locala orgolioasa a spargerii oricaror tabu-uri, cresterea copiilor pare sa fi ramas un subiect tabu. Sau, cel putin, unul lasat în voia sortii, sustras dezbaterii publice, de vreme ce, atâta vreme în comunism el a fost instrumentalizat politic.

Cum îsi iubesc românii din tranzitie proprii copii? Fireste, nu putem generaliza, dar un ochi profesionist, de sociolog sau psiholog social, ori doar de cetatean mai atent la tendintele sociale, ar putea depista un fenomen îngrijorator, o particularitate locala socanta, într-o tendinta globala de alterare insidioasa a relatiilor dintre parinti si copii.

Va pare cunoscut tabloul acesta? Unul sau amândoi parintii pleaca la munca în strainatate (de obicei acestia iau tot satul apt de munca cu ei) si, cu strângere de inima, îsi lasa copiii sa creasca singuri, pentru a le oferi, spera ei, o viata mai buna, mai îndestulatoare. Ciudat este ca nu pleaca numai cei nevoiasi, pentru care pâinea zilei de mâine le e nesigura acasa, ci si, ori, mai ales, cei relativ înstariti. Si mai ciudat e ca, desi mistuiti de dor, parintii nu se întorc atunci când au reusit sa strânga o suma onorabila pe care sa o investeasca cu folos acasa, ci ramân în continuare sa munceasca, strângând din dinti, pentru scopul nobil de a-i lua fata vecinului, într-o competitie oarba, fara minte si fara de sfârsit între cine are mai mult (poarta mai mare, etaje mai multe la casa, cai putere mai tari).

În tot acest rastimp, acasa, în cazul fericit în care au supravietuit dorului naprasnic de parinti, odraslele lor, aproape de vârsta majoratului, se trezesc la un moment dat cu un cadou imens în fata portii: un autovehicul scump, ultimul racnet. De obicei, în câteva zile de la primirea cadoului, parintii cei potenti afla prin telefon ca fiii lor au intrat în primul copac si s-au facut praf si pulbere, cu cadou cu tot. Sinistru.

Pe cine sa plângi de mila mai întâi? Pe parintii care, din exces de zel amestecat cu un jenant sentiment de vina, si-au ucis indirect odraslele prin calul troian trimis acasa, sau pe copiii care, inconstient, si-au pus astfel capat disperarii?

Pe cine sa blamezi mai degraba? Statul care îsi alunga cetatenii, ori pofta nesatioasa de câstig si consumul ostentativ al românilor scapati din chingile frugalitatii amare a comunismului?

Exista si variante mai putin socante ale acestei paradoxale “iubiri”, formule diverse si graduale prin care, constient sau nu, parintii recurg la o indefinita si, din pacate, ireversibila amânare a iubirii si grijii autentice fata de copii.

Caci ceea ce conteaza si e nesubstituibila, este calitatea timpului petrecut împreuna cu copiii nostri. Cât si ce din ceea ce suntem, si nu neaparat din ceea ce avem, împartasim cu ei. Prezenta noastra constanta, discreta si întemeietoare.

Sid NEDEEA