Curajul de a fi actor

După succesul nemaipomenit înregistrat de Teatrul Ariel la Festivalul de Teatru I.L. Caragiale, cu monodrama “Amalia respiră adânc”, am avut plăcerea de a sta de vorbă cu Monica Ristea, o artistă completă, care a făcut film, a făcut teatru și care a avut și are în continuare curajul de a fi actriță, înainte de toate.

Reporter: Spuneți-ne, vă rugăm, cum a fost primit spectacolul “Amalia respiră adânc” de publicul Festivalului I.L. Caragiale de la București?

Monica Ristea: Extraordinar! Pentru noi a fost o mare bucurie. Știam că spectacolul are toate calitățile să întrunească așteptările publicului, dar când primești confirmarea acestui fapt în cadrul unui festival național, care de anul acesta este internațional, lucrurile capătă o cu totul altă semnificație. Am primit aprecieri și de la actori, de la critici, scenografi, reacția a fost unanimă. Și felicitările au continuat nu doar după spectacol, ci și de-a lungul întregii săptămâni care a urmat. Colegii mei din București mă opreau pe stradă, dacă nu apucaseră atunci după spectacol să-mi mulțumească. Și astea sunt momente unice.

Rep.: Cum e ca actor să susții singur o partitură?

M.R.: Ai nevoie cred de un metabolism special. N-am știut chestiile astea. Eu am mai făcut o monodramă, de fapt a fost un monolog, în urmă cu cinci ani. Tot Alina (Alina Nelega n.r.) l-a scris pentru mine, Proiectul XX. De fapt, a fost o primă încercare de testare a posibilităților mele, cred eu. Acela a fost totuși un monolog de patru pagini, nu o monodramă. Văzând că țin, a scris monodrama asta care este absolut senzațională și care oferă oricărei actrițe șansa nemaipomenită de a trece prin toată gama de stări posibile și de vârste și de emoții. E o epocă întreagă. Asta este minunat la această monodramă, că începe în copilărie, la 10 ani și se termină la bătrânețe, la 72-73 de ani. Este o perioadă pe care noi am trăit-o și care se termină în zilele noastre.

Rep.: Săptămâna trecută ați jucat, alături de Roxana Marian și Elena Purea, “Monoloagele vaginului”, spectacol aflat la a cincea stagiune. Cât de mare a fost/ este provocarea de a juca acest spectacol?

M.R.: E foarte ciudat când ai așa o perspectivă asupra lucrurilor care se întâmplă în timp. Atunci a fost socotit un act de mare curaj pe care ni l-am asumat și toată lumea era foarte circumspectă în privința șanselor spectacolului. Toată lumea zicea că suntem vizionare, că avem enorm de mult, repet cuvântul, curaj să prezentăm pe scenă acest text. Mă uit acum la reacția publicului, care nu mai are nici un fel de probleme cu acest text. Nici atunci n-a avut. Surprinzător. Dar lumea era mult mai șocată.

Rep.: Titlul șochează.

M.R.: Titlul șochează, dar spectacolul este făcut în așa fel încât cred că nu deranjează pe nimeni. Nu e neplăcut, nu e vulgar, nu este urât. Este frumos, este cald, are umor, e dramatic, e comic, are poezie foarte multă. Titlul este acesta pentru că așa se numește textul lui Eve Ensler, dar nu mai avem nici o problemă cu publicul tânăr. Și de fapt nici cel care nu mai este așa de tânăr. Oamenii s-au obișnuit cu mișcarea underground, cu mișcarea alternativă și cu texte mult mai șocante decât cel adus în discuție.

Filmul mi-a dat foarte multă naturalețe

Rep.: Aș vrea să ne întoarcem un pic în timp și să vorbim despre un foarte celebru serial românesc la vremea aceea, “Lumini și umbre”. Cum ai ajuns să lucrezi la acel proiect și ce a însemnat pentru tine?

M.R.: Eram două institute la vremea aceea în țară. Vorbesc de anul 1979. Eu eram studentă de trei luni. Echipa de filmare a venit la Târgu Mureș, la Institut, ca să filmeze actorii de la ambele secții în vederea distribuției acestui film după ce făcuseră același lucru și la Institutul Caragiale din București. A venit operatorul și a luat prim-planuri fiecărui student din Institut. Și după două săptămâni am plecat cu încă două colege de-ale mele la București la televiziune pentru că proiectul era pentru prima dată o co-producție între un studio de film și Televiziunea Română și am dat probe pentru acest rol. La trei săptămâni după aceea am primit răspunsul că am fost selecționată pentru acest rol. Se pare că i-a plăcut și lui Titus Popovici și lui Andrei Blaier, cel care a scris scenariul, Andrei Blaier și Mihai Constantinescu cei care erau regizorii, pe urmă a intrat în echipă și Mircea Mureșan. Am început filmările brusc, fără să știu ce înseamnă acest lucru, fără să știu ce însemnă filmul în general. Sigur, eram o cinefilă, sunt și acum, înrăită chiar, dar nu cunoșteam lumea asta, nu cunoșteam modalitatea de a filma. A fost începutul pregătirii mele profesionale și, totodată, o experiență benefică și ca actriță de teatru și ca actriță de film. Cred că filmul mi-a dat foarte multă naturalețe, m-a învățat să fiu foarte naturală pe scenă. Iar acest lucru m-a ajutat foarte mult.

Rep.: Ce a urmat după?

M.R.: Eu nu sunt o mare fană a filmului. Surprinzător. Îmi place filmul ca spectator, dar nu neapărat ca spectacol. Nu este un lucru pe care să doresc să-l fac. Mi-a și fost atunci, în perioada aceea, foarte greu. Am făcut naveta. Cât am fost studentă n-am avut nici o vacanță. Cred că la un moment dat chiar uram foarte tare povestea asta. Mergeam de trei ori pe săptămână la București în timpul studenței, veneau profesorii pentru mine duminica să recuperez (le mulțumesc din suflet pentru asta). Nu pot să spun că a fost o stare de fericire maximă. Am apreciat în timp ce am învățat în anii aceia. Dar atunci n-am iubit foarte tare filmul și ce făceam, chit că oamenii au fost extraordinar de buni cu mine, m-au îngrijit și m-au ajutat foarte mult. A fost o perioadă frumoasă, dar cred că am fost, sunt și voi rămâne o actriță de teatru. Și atunci n-am mai vrut să fac film. A fost o perioadă în care am refuzat filmul, până acum cinci ani, dacă țin bine minte, când m-am dus, la rugămintea domnului Dan Pița, să filmez, fără probe, pentru o zi. M-am dus și am stat o săptămână pentru că între timp îmi mai găsea alte roluri, mai îmbunătățea rolul respectiv. Deci asta a fost a doua comitere a mea, până în acest an când colegul meu Theo Marton și cu Bogdan Moraru m-au rugat să-i ajut, să fac parte din echipa care realizează un scurt metraj, pe un scenariu scris tot de ei. Mi-a plăcut foarte mult ideea și mi-a făcut o deosebit de mare plăcere să colaborez la acest film. Am toată admirația pentru ce au făcut acești doi copii, care au reușit un lucru extraordinar. Și îi apreciez foarte tare.

Gheorghe Harag rămâne marea mea întâlnire în teatru

Rep.: Cum îți aduci aminte de perioada anilor ’80 la Naționalul din Tg. Mureș?

M.R.: A fost o perioadă, surprinzător, foarte bună. Teatrul era modalitatea de evadare din realitate a tuturor, nu numai a noastră, a actorilor, care am avut această șansă în permanență. Nu aveai concurență atunci, nu era televiziune, calculator, internet, video, discoteci. Era o lume moartă, gri, întunecată și bucuria noastră era lectura, cartea, școala și teatrul. Am avut întâlniri extraordinare. Gheorghe Harag rămâne marea mea întâlnire în teatru. Eu am avut șansa să-l întâlnesc imediat după ce am terminat facultatea. El mi-a direcționat drumul în teatru și mi-a jalonat tot ce înseamnă pregătirea mea profesională de atunci încoace.

Rep.: Ce se întâmplă acum la Teatrul Național din Tg. Mureș? Și nu mă refer la faptul că este în renovare, ci la faptul că a intrat de o vreme într-un con de umbră.

M.R.: E o problemă care ține de cei care hotărăsc, de cei care conduc teatrul, de cei care fac repertoriul. În general este o problemă care se regăsește în toate teatrele de repertoriu din țară. E o observație pe care poți

s-o faci colindând toate aceste instituții. Nu știu ce se întâmplă. Eu cred că și teatrele ar trebui să se reorienteze, să se adapteze vremurilor în care trăim. E o problemă de evoluție. Și noi evoluăm și lumea din jurul nostru. Automat și arta trebuie să se adapteze vremurilor. Se vede cu ochiul liber lucrul acesta. Iar dacă nu, s-ar putea face niște sondaje de opinie ca să vedem ce vor oamenii. Există de pildă alternativa, există teatrul underground, care scot capul din ce în ce mai tare la suprafață. Eu văd ce se întâmplă la Sibiu. Sibiul este un fenomen din punctul ăsta de vedere. Pentru asta trebuie curaj. Și noroc. Și viziune, evident. Asta nu înseamnă să renunți la textele mari, la textele importante, care trebuie să rămână în atenția noastră în continuare. Dar și acestea se pot adapta și se pot reda într-un mod foarte accesibil publicului de azi. Pentru că televiziunea, filmul, pictura, sculptura, dansul toate evoluează. Dansul spre exemplu a evoluat uluitor. Era poate cea mai rigidă și mai strictă dintre arte în concepție și-n redare. Acum, la festivalul Caragiale, am fost să văd modulul de dans și este un amestec întreg de media, dans, teatru. Dansatorii aceia extraordinari își doresc să fie actori pe scenă. Este un amestec fantastic între toate stilurile și între toate tipurile de artă. Și e păcat să nu vedem asta pentru că lumea e deschisă la minte, e informată. Noi nu eram informați în anii aceia. Și cred că și actorii trebuie să se adapteze acestei schimbări.

Cel mai groaznic critic al meu sunt eu însămi

Rep.: Tu ești un exemplu foarte bun în acest sens. Ai reușit să te adaptezi. Nu faci doar spectacole clasice, de repertoriu, ci și alternative. În acestă idee aș vrea să te întreb cum a început colaborarea ta cu Teatrul Ariel.

M.R.: Am simțit clar nevoia, și vorbesc din punctul meu de vedere, să schimb ceva. Toată viața mi-a fost teamă de rutină. Din păcate uzura, rutina se instalează în orice meserie. Și ține numai de tine să nu se întâmple acest lucru. Trebuia să fac ceva. Am simțit că dacă nu fac ceva pot să spun adio acestei meserii. Nu pot să fac niște lucruri tehnice și atât. Iar cel mai groaznic critic al meu sunt eu însămi. Am avut șansa atunci să îl am lângă mine pe Radu Afrim în Teatrul Național. De comun acord cu el, am mers la Gabi Cadariu la Teatrul Ariel și i-am propus un spectacol de tip alternativ. Așa s-a născut “Infanta. Mod de întrebuințare”, pe un text al Savianei Stănescu, pe care Radu l-a adaptat. Spectacolul acela, montat acum șase ani, este o bucurie pentru mine. Îl joc și acum cu mare plăcere. De fapt este o tradiție la Teatrul Ariel să avem spectacole de lungă durată și rezistente în timp, cu același succes la public. După doi ani de la acest proiect, Arielul mi-a făcut propunerea să mă angajez la ei. Sunt și acum angajata lor. Așa a început o serie întreagă de minuni, care mi se întâmplă și azi.

Rep.: Dacă informația mea este corectă, tatăl tău a fost văr cu Amza Pellea.

M.R.: Da, așa este. Tata era băileștean. Eu l-am cunoscut pe Amza când eram studentă și filmam la București. L-am întâlnit și în copilărie la o nuntă, în București, la celebrul Bordei, care nu mai există acum, la nunta unei verișoare comune a lor, a lui tata și a lui Amza. Să știi că toată povestea cu Sache și cu Nea Mărin era autentică. Mi-am și petrecut toate vacanțele copilăriei la Băilești până la 14 ani. Din păcate n-am mai mers după aceea, tata mare a murit și bunica a venit la noi. Până atunci în fiecare vară mergeam la Băilești. Acolo l-am cunoscut și pe Iureș, care era băileștean, dar era la Afumați, pe Oana Pellea, pe care și pe ea am întâlnit-o ca studentă în București. Pe Amza l-am prins cu doi ani înainte de a muri. El a murit exact ca și tata în 1983, numai că tata a murit în aprilie și Amza în decembrie. Din păcate la o vârstă foarte tânără.

Rep.: Cum a fost tata?

M.R.: Tata a fost un bărbat de o frumusețe rară, și să știi că nu sufăr de complexul oedipian. A fost un om cald, un om tandru, un familist convins. Am avut o familie extraodinară. De aceea, mama n-a mai dorit și n-a mai putut accepta prezența în viața ei a altui bărbat până când s-a stins, acum cinci ani. Foarte rar poți vorbi despre o căsnicie perfectă. Ai mei au avut o căsnicie perfectă, iar noi am avut o copilărie și o tinerețe extraordinare. A fost profesor, conferențiar universitar la Universitatea de Medicină și Farmacie, la Industria Medicamentului. A înființat de altfel această disciplină la Farmacie. Din păcate s-a dus la 49 de ani. Singurul spectacol pe care mi l-a văzut în afară de film a fost “Mobilă și durere”, când eram studentă în anul IV. A murit în ziua ultimului meu examen de studentă.

Rep.: John Malkovici sau Johnny Depp?

M.R.: Johnny Depp.

Rep.: BMW sau Audi?

M.R.: Nici una.

Rep.: Whiskey sau vin?

M.R.: Whiskey.

Rep.: Gigi Căciuleanu sau Răzvan Mazilu?

M.R.: Gigi Căciuleanu.

Rep.: “Pacientul englez” sau “Legături periculoase”?

M.R.: “Legături periculoase”.

Rep.: Cartea pe care ai lua-o cu tine peste tot?

M.R.: “Parfumul” lui Patrick Suskind. Pentru că îmi provoacă o senzație uluitoare senzitivă.

A consemnat Diana SÄ‚CÄ‚REA