Dacă lupți cu greutățile, ești din start un învingător

Recent ne-a vi­zitat orașul Carol Edu­ard Novak, me­da­liat cu argint la Jo­curile Paralimpice de la Beijing din acest an. Du­pă un accident în ca­re și-a pierdut laba piciorului, el s-a orientat de la patinaj viteză la ciclism. Am reușit să stăm de vor­bă câteva minute cu perfor­me­rul din Mier­curea Ciuc, care nu numai că nu a renunțat la sport, orientându-se spre o altă disciplină, el a început o afacere, înființând o fabrică de proteze, gândindu-se la cei care au ajuns în situații neplăcute, aidoma lui. “Această performanță pentru mine a însemnat mai mult decât participarea la competiție. Am fost și în urmă cu patru ani, la Atena la Paralimpiadă, dar Beijingul a însemnat cu totul altceva. Asta nu pentru că am reușit o medalie, ci însuși prin faptul că n-am renunțat la sport. Mai mult, vizita la Beijing a însemnat ceva cu totul aparte, chiar dacă nu am văzut mare lucru din oraș. Angrenat în febra competiției, nu ai timp de plimbări. Am făcut mai multe sporturi, la nivel să zicem mai înalt, patinaj viteză. Acum practic ciclismul și mă bucur că am reușit să particip la competiții mai importante, ba chiar să obțin și un rezultat notabil. La Atena poate că încă nu aveam suficientă experiență. Acum, am știut din timp că voi participa și m-am pregătit mai bine. Mi-am propus să particip și la ediția viitoare a Jocurilor Paralimpice, în 2012, la Londra, vârsta îmi permite acest lucru. In plus, mult, mai în glumă, mai în serios, prietenii și cunoștințele mă întreabă, pe când aurul? Dacă la prima ediție n-am reușit o medalie, acum am urcat pe podium. Dacă vreau să fac un pas înainte, asta nu poate însemna decât aurul. După argint, aurul urmează, dac vrei să urci, nu ? Eu cel puțin mă voi pregăti și pentru Londra. După performanța de la Beijing mi s-a promis tot sprijinul, lucru care nu poate decât să mă bucure, să mă ambiționeze și să lupt în continuare. Consider că numai că dacă nu renunți la luptă, deja te poți considera un învigător, chiar dacă nu urci întotdeauna pe podium”, a declarat Novak.

Dacă mai era nevoie, să amintim faptul că mulți sportivi așteaptă să primească de la stat cele necesare traiului, cu sau fără accidente, mulți dintre ei apți de muncă se pensionează, având “pile”, sau mituiesc pentru a duce un trai comod. Lipsiți de griji, lasă ca alții să se ocupe de nevoile lor proprii, protestând vehement la orice decizie care îi dezavantajează. Sunt oameni care au profitat de facilitățile pe care le oferea practicarea sportului, au făcut o școală obținând și o calificare de antrenor, fără să profeseze. “De, nu se plătește suficient, dacă tot am avut accidentul acum mai bine stau, decât să lucrez pe nimic”, gândesc ei. Am văzut și antrenor căruia îi lipsea o mână, altul în bastoane, un altul care a antrenat o echipă de handbal, Campioană Națională, până în ultimele zile ale vieții, suferind de cancer.

Alături de aceștia ar trebui să costituie Carol Edu­ard Novak un exemplu de urmat.

Mihai VEREȘ