De ce să citim „Ministru de interne”?
Știind ce efort intelectual și de conștiință presupune alcătuirea unei cărți serioase, care să-și reprezinte autorul, l-am întrebat, într-un mod cât se poate de simplu, pe domnul Doru Viorel Ursu, când a avut timp să o scrie? Mi-a răspuns la fel de simplu, dar cu tâlc: „N-am avut! Dar trebuia să o fac, era o datorie!”. Față de cine și de ce, ar fi fost întrebarea subsecventă firească, pe care, bineînțeles, n-am mai rostit-o pentru că răspunsul dat celei dintâi conținea tot ce era de spus.
„Ministru de interne” putea, foarte bine, să rămână o carte nescrisă. Pentru că o astfel de mărturisire nu-i oferă autorului ei o poziție foarte comodă, de scriitor de istorisiri polițiste, de dragoste sau chiar psihologice, cu succes aproape garantat la una sau alta dintre categoriile sociale. Aducerea în atenția publică, de astă dată cu cărțile pe față, a unor adevăruri fie ținute sub obroc, fie pur și simplu nespuse, nu-i o misiune facilă. Cu atât mai mult cu cât, după atâta exercițiu democratic sincopat, nostalgia vremurilor trecute se face parcă (din nefericire) mai auzită.
Domnul Doru Viorel Ursu pune lucrurile la punct, arătându-ne că-și edifică narațiunea pe realitate, la răscrucea dintre Decembrie și democrație, din perspectiva celui mai tânăr ministru de interne din istoria României (36 de ani), intrat în vâltoarea mineriadelor și-n zbuciumul dintre ele. Curajul de a aborda un astfel de subiect, precum și modalitatea de prezentare, fără obsesia de a se scoate necesarmente în evidență prin prezență, fapte, decizii, facere de istorie, împrumută cărții caracter. De la autorul ei. Atâtea întâmplări nespuse, de culise ale unui minister ermetic, unele importante, altele aparent fără importanță, puse cap la cap fac, de fapt, istorie. Oscilația autorului între momentele trecutului apropiat, acel du-te-vino literar, dublat de un limbaj fie metaforic, fie „de interne”, fie „de guvern”, dar fără cosmetizare inutilă, condimentează fericit redarea evenimentelor.
Am așteptat ani de zile să ni se spună, de către istorici, de către justiție, de către mai știu eu cine, ce s-a întâmplat atunci. Faptul că domnul Doru Viorel Ursu a reușit să deruleze nu numai momentele-cheie, dar să aducă și argumente care să-i facă prezentarea cu totul veridică face ca veriga lipsă a istoriei noastre de ieri să fie, în sfârșit (măcar dintr-o anume perspectivă), regăsită.
Nescriind cartea din postura unui nostalgic, ci a unui om cu fruntea sus și cu capul pe umeri, dă cititorului o satisfacție în plus. Cu certitudine, o astfel de lectură nu-i doar o lecție de viață sau una de cultură, ci o filă de istorie trăită de mulți dintre noi în necunoștință de cauză.
Andreea CIUCÄ‚
