Uncategorized

De la Freeport la Chicago

Două ore de mers cu avionul de la Washington DC spre Chicago, și mutarea acelor ceasornice cu o oră înainte (diferență de fus orar), am ajuns la Aeroportul din Chicago. Acolo
ne-am îmbarcat în două microbuze și am purces spre destinația următoarelor 4 zile – Freeport.
Pentru Statele Unite, Freeport este modelul de orășel cu o comunitate restrânsă, activă (teoretic), constituită din oameni dedicați agriculturii. Zona fermelor. Din păcate nu pot spune că, în această zonă, am învățat foarte multe din punct de vedere profesional, dar, cu siguranță, am înțeles o parte din stilul de viață ale “celor mulți” din SUA. Pentru că, vă vine să credeți sau nu, cei mai mulți americani trăiesc în astfel de orașe (orășele) dezvoltate, cel mai probabil, din ceea ce noi numim în România comune.

La Pizza Hut
în Freeport

Am ajuns în Freeport pe data de 3 iulie 2004, o sâmbătă înăbușitoare. Localnicii și grupul de primire care activează în cadrul “International Visitor Program” au fost extrem de ospitalieri și totodată riguroși în orarul șederii. Ne-au întâmpinat cu o ședință.
Ni s-a explicat că urma să vedem sediul poliției, închisoarea, Primăria,
să-l cunoaștem pe primarul din Freeport și să sărbătorim alături de localnici ziua de 4 iulie. Între paranteze fie spus, gândiți-vă la frustrarea pe care am încercat-o noi, fiind la doar două ore de Chicago, în preziua sărbătorii naționale a Statelor Unite, în condițiile în care ni s-a recomandat, destul de clar, să nu părăsim grupul de 4 iulie! Motive de securitate, evident… Nu am reușit încă să deslușim, securitatea cui? A noastră ca invitați sau a lor, noi fiind un fel de “auslanderi”…

În fine, nu vreau să vă plictisesc cu descrierea vizitelor oficiale din Freeport, ci cu detalii care mi s-au părut mie interesante. În primul rând, americanii de rând au cu siguranță o problemă cu obezitatea. Să știți că nu e o glumă și nu degeaba au început campaniile de miliarde de dolari în educarea populației asupra modului de a se hrăni sănătos. Am întâlnit (într-o pizzerie Pizza Hut) o familie formată din 5 persoane, care a consumat 5 pizza imense, atât de imense încât subsemnatul și Szondi Zoltan nu am reușit să consumăm una întreagă! Și credeți-ne eram înfometați … Familia despre care vă vorbesc era formată din 2 adulți și trei copii, cel mai mare fiind de 12-14 ani și nu au lăsat în urmă nici o firimitură! 

Un  4 iulie de neuitat

În al doilea rând, 4 iulie. De 4 iulie, Ziua Națională (Independenței), ni s-a recomandat să urmăm parcursul tradițional al unei familii americane: o dimineață lejeră în care să ne facem cumpărăturile pentru sărbătoare (adică să te învârți prin Wallmart, sau Kmart care sunt supermarketuri cash&carry, gen Selgros, Metro etc. și să cumperi tot felul de prostioare, alimente), apoi o amiază îndestulătoare și după-amiaza să mergem într-un parc amenajat special pentru a ne distra cu localnicii.

Ei bine, cum credeți că se distrează americanul de rând? Își aduce un scaun de plastic (de care găsești pe orice terasă) sau rabatabil, cel puțin un litru de Coca-Cola de căciulă, alcoolul este bine ascuns după pungi de hârtie sau în recipiente care ascund conținutul, și stă. Pur și simplu, stă. Am ajuns în situația să apreciez că vreo 7-8.000 de americani stăteau pe 7-8.000 de scaune, cu 7-8.000 de litri de cola sau alcool în față, cu 7-8.000 de perechi de ochi îndreptați spre cer în așteptarea focului de artificii. Închipuiți-vă că în parcul respectiv, la nici 50 de metri de primele rânduri de scaune, cânta o formație de muzică country, pe care nimeni nu o băga în seamă. Închipuiți-vă că pentru 7-8.000 de oameni erau 2 tarabe cu fripturi, hamburgeri și hot-dog. Închipuiți-vă că nu se servea alcool nicăieri! Închipuiți-vă că singura exprimare a maselor de oameni era câte un “ooau” la focurile de artificii. Închipuiți-vă că acei oameni au așteptat de la orele 18.00 până la orele 21.00, cuminți, în scaunele lor, focul de artificii. Închipuiți-vă că nu am văzut pe nimeni să joace măcar un poker, sau o șeptică sau orice altceva. Toți stăteau în scaune și așteptau. Nu am văzut un grătar. Singura oază de mișcare în această mare de oameni încremenită erau copiii care mai loveau o minge sau aruncau petarde. Închipuiți-vă că, la cele două tarabe, nu era coadă pentru mâncare pentru simplul fapt că un membru al familiei cumpăra produse pentru toți ceilalți.

Gândiți-vă doar la ce este în Sighișoara cu ocazia Festivalului ProEtnica… și vă veți da seama de unul dintre motivele pentru care nu vreau să emigrez în State. 

Am întâlnit
români fericiți?

O experiență interesantă a fost întâlnirea cu fostul director adjunct al Vămii Mureș, Horia Rusu. Acesta trăiește de mai bine de 3 ani în Statele Unite, la granița dintre Illinois și Iowa în Quad City, împreună cu familia. La doar câțiva kilometri de fluviul Mississippi și la 100 de mile de Freeport. Exemplul acestei familii poate fi considerat unul fericit: Dana a reușit în profesia ei – medic anestezist – atât de bine încât familia Rusu nu-și mai face probleme pentru viitorul material. Dana a fost fericită din primul moment că a reușit să-și facă o viață în State și nici nu poate spune că îi este dor de casă. Acum. Ea e plecată de peste 5 ani. Pentru Horia schimbarea a fost mai greu de digerat, poate, pentru simplul fapt că el a lăsat în urmă o carieră gata începută pentru a ajunge în State lângă familie. Dar s-a adaptat noii vieți și pare să-i fie bine după 3 ani de State.

De la Ana la Caiafa

Reîntoarcerea în Chicago pentru o ședere de doar 2 zile a fost, pe cât de așteptată, pe atât de concentrată în privința programului. Cele 4-5 întâlniri avute în fiecare dintre cele două zile, au lăsat prea puțin loc experiențelor turistice. Dar, am reușit să cunoaștem o mică parte din comunitatea română din Chicago, să aflăm că tot “români” sunt și acolo. Nu foarte uniți, nu foarte filantropi. Nu au reușit să învețe prea multe de la comunitățile poloneze, evreiești, considerate cele mai puternice minorități din nordul SUA. Cu toate acestea sunt români și ne-a făcut o deosebită bucurie să servim câțiva mititei în Restaurantul “Micul București”. În aceeași locație nocturnă, o balerină piteșteancă ne-a arătat cu ce se mănâncă dansul din buric pe mese, în timp ce noi savuram 1-2 beri cu bărbatul ei, tot român stabilit în Chicago.
Șirul întâlnirilor din Chicago a început la Consulatul Român unde am cunoscut mai mulți conducători ai mass-mediei de limbă română din zonă. În metropola cu pricina funcționează cel puțin două ziare românești, o televiziune și, separat, o emisiune televizată pe alt post, o emisiune radiofonică etc. Am cunoscut un mureșean. Îl cheamă Bogdan Morariu și lucrează în domeniul înregistrărilor audio-video, al prelucrării de filme etc. Se descurcă. În Chicago sunt peste 60.000 de români. Probabil este cea mai mare comunitate din Statele Unite.

La Chicago Tribune am văzut ce înseamnă să fi o instituție mass-media sănătoasă din punct de vedere financiar. Să începem prin faptul că sediul acestei publicații se află pe “Mila Magnifică” a Michigan Avenue, considerat al doilea cel mai scump loc din Statele Unite după Fifth Avenue din New York, în timp ce  Beverly Hills din Los Angeles ocupă doar locul 3. Apoi, Chicago Tribune este un fel de patron de ziare, pentru că deține pachetele majoritare de acțiuni la alte câteva zeci de cotidiane și publicații printre care Los Angeles Times și Newsday din New York. Să vorbim de televiziuni? Chicago Tribune “controlează” 26 de stații, dintre care cea mai cunoscută Superstation WGN și deține 18 site-uri media din primele 30 cele mai bine cotate. Deci, discutăm de un gigant.   

În loc de final

ZIARUL de Mureș va publica, săptămâna viitoare, ultima parte a acestei serii de articole privind vizita în Statele Unite. Dacă cititorii noștri sunt dornici să cunoască și alte detalii, să-i ajutăm să ia legătura cu rude, cunoștințe etc din State sau considerați că vă putem ajuta în vreun fel, suntem deschiși oricăror solicitări.

Show More

Related Articles

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Back to top button
Close