De la Robin la Tobin: O taxă globală care să ia de la cei bogați și să dea la cei săraci

Corespondență de la Londra, 19 februarie 2010

Dr. Radu Șerban,

Diplomat în cadrul Ambasadei României la Londra

O întâmplare fericită mi-a purtat pașii, pe 16 februarie 2010, în orașul Nottingham. În centru, statuia lui Robin Hood cu arcul întins mi-a trezit reveria lecturilor copilăriei, cu haiducul ce lua de la cei bogați împărțind la cei săraci. Brusc, am făcut paralela cu taxa Tobin, revenită în actualitate, în contextul crizei economico – financiare globale. Numele taxei provine de la James Tobin, laureat al Premiului Nobel pentru economie și a reînviat odată cu keynesismul, pe fondul nevoii de intervenție a statului în salvarea piețelor financiare.

Ceva în ziua de azi se leagă de acest nume, de Marea Britanie și de principiul redistribuirii ce-l anima pe haiducul din Sherwood. Mi-a venit în minte propunerea premierului Gordon Brown la reuniunea miniștrilor de finanțe G-20, din 7 noiembrie 2009 (St. Andrews, Scoția), ca forumul respectiv al țărilor dezvoltate și emergente să studieze serios ideea aplicării unei taxe Tobin asupra băncilor.

“Taxa Tobin” propune impozitarea tranzacțiilor de schimb valutar internațional. Astăzi, sub efectul crizei economice globale, se face apel la ea nu numai în scopul temperării fluctuațiilor de curs valutar, cum figura în propunerea inițială, dar și pentru a genera venituri utilizabile în ajutorarea statelor sărace. În limbaj metaforic, ar realiza o redistribuire a averii dinspre bogați spre săraci, ca un veritabil Robin Hood contemporan.

Lumea de după criza economico – financiară va fi diferită de cea anterioară, ea va condamna mai ferm profiturile excesive, manifestările de imoralitate ale băncilor, speculațiile financiare exagerate, fraudele fiscale și alte forme de imoralitate pe piețele financiare globale. Pe 23 noiembrie 2009, primul președinte permanent al Consiliului European, Herman Van Rompuy, s-a pronunțat și el în favoarea unei versiuni europene a taxei Tobin.

Ce este taxa Tobin?

Purtând numele laureatului Premiului Nobel pentru economie din anul 1981, profesorul James Tobin, în esență, această taxă are la origini conceptul de impozitare a tranzacțiilor de schimb valutar. Între timp, ea a evoluat, a fost preluată și transformată de-a lungul deceniilor, după interesul celor ce o invocau, sau după evoluțiile istorice ale economiei globale.

Ideea taxei Tobin a apărut, nu întâmplător, în anul 1972. Cu numai un an înainte, Statele Unite anunțau retragerea convertibilității în aur a dolarului, transformând astfel propria monedă în unică valută de rezervă pentru statele lumii. Obligația impusă anterior de sistemul internațional “Bretton Woods”, ca țările să-și mențină cursul propriei valute în limitele de plus – minus 1 % în raport cu aurul, dispăruse.

Pe acest fond, James Tobin a propus un nou sistem de stabilitate monetară internațională care conținea, printre altele, și taxa care îi poartă astăzi numele. La orice tranzacție de schimb dintr-o valută în alta, Tobin sugera impunerea unei taxe, (în valoare de 0,5 %, de exemplu, conform unui interviu al său din anul 2001pentru Der Spiegel). În primul rând, o asemenea taxă ar tempera fluctuațiile cursurilor valutare, obligând speculatorii să investească mai puțin în schimbul valutar pe termen scurt. Riscul intuit de Tobin s-a confirmat ulterior, mai ales în timpul diverselor crize valutar – financiare. Dacă speculatorii își retrag brusc valutele străine dintr-o țară, banca națională a țării respective nu are altă ieșire decât să crească dobânzile, pentru a menține atractivitatea propriei monede. O creștere bruscă a dobânzilor produce apoi un lanț de efecte nefavorabile în economie, pe o spirală inflaționistă.

Așadar, ținta primară a Taxei Tobin este nevoia de atenuare a fluctuațiilor valutare, de gestionare a volatilității cursului de schimb. Mai puțin avea în vedere, la începuturile sale, principul lui Robin Hood, de redistribuire a bogăției dinspre cei avuți spre cei săraci.

În accepțiunea lui Tobin, tranzacțiile valutare internaționale induc disfuncționalități pe piețele financiare internaționale. Statele nu pot face față tranzacțiilor valutare masive, în anumite situații, fără a-și sacrifica unele obiective ale politicii economice naționale, îndeosebi în zonele ocupării forței de muncă, producției fizice și inflației.

Nisip în rulmenți

Uneori o sintagmă colocvială rămâne mai sugestivă decât pagini întregi de explicații. Tobin însuși a sugerat că prin taxa pe care o propune s-ar arunca nisip în rulmenții tranzacțiilor valutare “spot” (pe loc), frânându-le viteza derulării.

Deși pare imposibil de gestionat în lipsa unei guvernări globale, o astfel de taxă și-ar putea găsi formule practice de aplicare, conform părintelui ei. Tobin sugera colectarea taxei la nivel național, fiecare guvern în propria jurisdicție, după care banii colectați să se verse la F.M.I. sau Banca Mondială.

Ar fi taxabile orice fel de schimburi valutare, de la cele în monedă efectivă, până la cumpărările de instrumente financiare denominate în altă valută. Mai mult, s-ar aplica și la toate operațiunile de vânzare – cumpărare de bunuri, servicii și active către rezidenții din altă zonă valutară. Cu alte cuvinte, tranzacțiile de export – import, ceea ce, în opinia autorului, nu ar fi o barieră în calea comerțului. Ar fi doar o formulă de prevenire a contagiunii dinspre tranzacțiile financiare spre comerț.

Taxa Tobin l-a precedat pe inventatorul său. John Maynard Keynes propunea încă din 1936 o taxă pe tranzacțiile derulate pe Wall Street. El avea în vedere doar o limitare a tranzacțiilor speculative pe piață, pentru a nu le permite să devină dominante. Numărându-se el însuși printre marii beneficiari de profituri speculative, Keynes propunea o măsură moderată. “Predicatorul” își păstra parcă o portiță de ieșire deschisă practicianului, pentru a nu distruge fluxurile valutare. Oarecum asemănător, Marea Britanie propune oficial la G-20 o anumită formă de taxă Tobin, care să nu distrugă industria serviciilor financiare din city-ul londonez.

Pro și contra

Dacă o vreme a fost lăsată să zacă în sertarele teoriilor sterile, Taxa Tobin a revenit în actualitate cu susținători, dar și cu contestatari. Opiniile se derulează într-un larg spectru, de la cei mai fervenți promotori ai ei, care o consideră drept o formulă ideală de protejare a statelor împotriva efectelor nefaste ale crizelor financiare, trecând prin zona moderată a celor ce ar accepta-o cu o serie de adaptări, fără a miza pe efecte spectaculoase, și până la cei ce afirmă cu tărie că ea ar avea repercusiuni opuse celor scontate, respectiv ar afecta eficiența sistemului economic global, ar spori volatilitatea tranzacțiilor internaționale și a prețurilor și ar absoarbe lichiditățile.

Potențiale avantaje și puncte tari:

– Ar reduce volatilitatea pe piețele valutare.

– Ar aduce bani pentru combaterea sărăciei.

– Ar consolida cooperarea internațională în materie de reglementare, obligând la constituirea unor structuri administrative de gestionare a fondurilor acumulate.

– Ar obliga la mai multă disciplină financiară.

– Ar diminua volumul tranzacțiilor de schimb valutar, mai ales din zona speculativă, atenuând riscurile sistemice.

– Poate împiedica economiile unor state să ajungă la mila speculanților.

– Ar putea fi folosită în sprijinirea țărilor sărace să facă față schimbărilor climatice.

Potențiale dezavantaje, dificultăți în aplicare și puncte slabe:

– Ar determina fuga operatorilor de pe piețele financiare spre paradisuri fiscale.

– Ar diminua lichiditățile de pe piață.

– Tranzacțiile speculative cu valută ar fi greu de cuantificat, ca bază de aplicare a taxei.

– Ar fi inaplicabilă, din lipsa unui sistem global de colectare a taxei și de redistribuire a ei.

– Evaziunea fiscală ar fi imensă (Dominique Strauss-Khan, director general al FMI, la reuniunea G-20 a miniștrilor de finanțe din 7 noiembrie 2009)

– Ar fi incorectă limitarea taxei doar la operațiunile de schimb valutar, alte tranzacții financiare fiind la fel de riscante și dăunătoare.

– Redistribuirea ar spori corupția în țările sărace.

– Dacă nu se aplică global, produce dezavantaje competitive jurisdicției fiscale (care o aplică.

– Ar destabiliza piețele valutare internaționale.

– Experiența suedeză din anii ’80 cu o taxă pe acțiunile bursiere a fost o nereușită, ceea ce descurajează ideea taxei Tobin.

– Ar amplifica volatilitatea piețelor valutare, după cum constată economiștii finlandezi, Markku Lanne și Timo Vesale.

Lista dezavantajelor ar putea fi condimentată cu gluma lui Otmar Issing care, la vremea când era economist șef al Bundesbank, compara taxa Tobin cu “monstrul din Loch Ness, care se arată din nou”.

Fiecare avantaj sau dezavantaj menționat mai sus își are contraargumentele și contramăsurile sale. De exemplu, fuga capitalurilor spre paradisurile fiscale ar putea fi evitată prin impunerea taxei Tobin la punctul final de derulare a tranzacției, sau prin dublarea taxei în cazul în care se produc transferuri spre alte jurisdicții fiscale. O astfel de soluție a fost sugerată de profesorul Tobin însuși.

Tot profesorul Tobin a avut o atitudine moderată față de taxa pe care a propus-o. În anul 2001, el preciza că este un susținător al comerțului liber și că scopul acelei taxe este doar de a diminua fluctuațiile cursurilor valutare, fără a-i supralicita valențele.

Imposibila gestionare onestă de către O.N.U. a unei taxe Tobin, a fost caricaturizată de congressmanul american Ron Paul, în 6 martie 2006, când a remarcat că O.N.U. ar fura de la țările bogate, iar după ce și-ar reține o bună cotă, ar împărți restul la țările sărace. El remarca și lipsa unei autorități fiscale a O.N.U. Mai mult, în țările sărace banii ar ajunge tocmai la dictatorii care și-au sărăcit popoarele.

Taxa Tobin în actualitate

În septembrie 2009, președintele francez Nicolas Sarkozy sugera adoptarea Taxei Tobin de către G-20. La 7 noiembrie 2009, premierul britanic Gordon Brown a sugerat ca G-20 să ia în considerare o “taxă pe speculații”, fără să precizeze că s-ar aplica numai tranzacțiilor valutare.

Abia la summit-ul U.E. din 11 decembrie 2009, într-un comunicat către F.M.I., se exprimă sprijinul explicit al liderilor europeni pentru taxa Tobin. Acolo s-a conturat, de fapt, cea de a doua țintă a taxei Tobin, mai puțin vizată de părintele ei, aceea de potențial instrument al colectării de fonduri globale. Nevoia de bani pentru ajutorarea statelor în dezvoltare transformă Taxa Tobin dintr-o formulă de stopare a volatilității cursului valutar într-o formulă de acumulare a banilor de la cei bogați pentru cei săraci – o veritabilă formulă haiducească de tip Robin Hood.

Dacă printre susținătorii Taxei se regăsesc mari personalități politice ca președintele Sarkozy și premierii Brown și Merkel, printre opozanți am putea aminti pe guvernatorul Băncii Angliei, Mervin King, care la 26 ianuarie 2010 a afirmat că această taxă ar fi ultima pe lista unor reforme.

Părerile sunt împărțite, chiar și în Statele Unite. În timp ce secretarul Trezoreriei, Tim Geithner, o respinge, Paul Volker, consilier al președintelui american , o recomandă (5 februarie 2010).

Iată că astăzi revine în actualitate, poate chiar mai mult decât la momentul nașterii sale.

Volumul tranzacțiilor speculative cu valută a atins cifre greu de controlat. Speculatorii dețin astăzi în lume mai mulți bani decât totalul rezervelor din băncile naționale de pe glob. Rezervele oficiale globale reprezintă sub 50 % din volumul schimburilor valutare globale dintr-o singură zi.

Este demnă de amintit poziția profesorului Willem Buiter, de la London School of Economics, care observa, în martie 2002, că taxa Tobin a fost adoptată de unii din dușmanii înveterați ai liberalizării comerțului și ai unei societăți deschise. Ba chiar mai mult, Buiter aprecia în septembrie 2009 că Tobin a fost un geniu, dar Taxa Tobin este o idee nereușită (Financial Times, septembrie 2009).

În anumite cercuri, taxa Tobin devine un posibil instrument de “atac” la adresa sărăciei.

În anul 1997 a luat ființă asociația ATACC (Association for Taxation of Financial Transactions for the Aid of Citizens), care consideră Taxa Tobin un subiect de justiție globală și de alterglobalizare.

Experiența britanică

Societatea caritabilă “War on Want” a pledat încă din 1998 pentru introducerea taxei Tobin și chiar a înființat o rețea “Tobin Tax” în anul 2002.

Mai târziu, ONG-ul britanic “Stamp Out Poverty” a venit cu o propunere în anul 2005, simplificându-și ținta și urmărind doar colectarea de fonduri pentru dezvoltare. City-ul londonez a analizat acea propunere și a ajuns la concluzia că o taxă pe comercializarea lirei sterline, oriunde în lume, ar putea fi aplicată unilateral de Guvernul Marii Britanii. Denumită “Sterling Stamp Duty”, taxa ar fi mult mai mică decât cea propusă de Tobin, respectiv de doar 0,005 %. Chiar și așa, la un volum estimat al tranzacțiilor de circa 34.000 miliarde lire sterline pe an, s-ar aduna sume însemnate, demne de a fi luate în seamă, îndeosebi pentru a acoperi deficitul de fonduri pentru “Millenium Development Goals”.

Firma “Ethical Currency” din Londra a hotărât să colecteze 0,005 % din tranzacțiile sale într-un fond denumit “Global Fund”, de combatere a unor boli ca SIDA, tuberculoza sau malaria. Acesta ar fi un exemplu voluntar de colectare a caimacului de pe tranzacții, pentru scopuri caritabile.

România și taxa Tobin

Mai puțin cunoscută în țara noastră decât haiducia, Taxa Tobin s-a bucurat de sprijinul nostru, prin însăși vocea șefului statului, la Consiliul European din 11 decembrie 2009. Mesajul de susținere adresat către F.M.I. era andosat de toți șefii de state și de guverne din U.E.

Atacurile speculative din toamna anului 2008 la adresa leului aduc parcă în realitate un exemplu din teoria taxei Tobin. Riscul ca speculatorii să-și retragă brusc valuta de pe piață amenința cu un lanț periculos de evoluții economice nefavorabile, incluzând dobânzi de referință sporite și inflație galopantă. Forța și abilitatea Băncii Naționale au evitat riscul major. Cu o taxă Tobin în funcțiune, este de presupus că speculatorii ar fi fost mult mai puțin tentați de piața românească.

Taxa Tobin revine în actualitate datorită crizei economice globale. În molozul rămas din ruinele crizei, pare să strălucească o piatră prețioasă pe care lumea o verifică dacă e un veritabil diamant sau un simplu ciob de sticlă. Așteptăm rezultatul expertizei.