De veghe în suflet. Din când în când

Acest număr al Ziarului este dedicat sărbătorii la românii. Religioasă, națională, legală, de stradă, de bâlci, etc. Căci pe toate acestea le trăim (sau le-au trăit ai noștri de-a lungul vremii, pe aici). Deși lăudabilă și răzleață în peisajul presei românești (așadar, cu atât mai de lăudat), inițiativa e­ditării unui astfel de număr își are riscurile ei. Printre care, în primul rând acela de a plictisi cititorul, încă de la lecturarea titlurilor. Fiindcă subiectul nu-i unul specific devoratorilor (majoritari) de presă, neavând nici suspans, nici bârfe, nici șmenuri. Dar este unul care se constituie într-o datorie. De onoare. Față de ceea ce suntem sau, mai degrabă, față de ceea ce am fost.

După cum riscant este, în zilele noastre moderne, tehnicizate și aerospațiale, să-ți declari credința în precepte de acum două mii de ani (pentru că fi-vei ridiculizat, ba și suspectat de gravă îngustime mentală), tot astfel devine, din păcate, riscant să te apuci a vorbi despre patrie și patriotism. Chiar și cu ocazia Zilei Naționale. Deoarece, pe de o parte, publicul suferă încă de efectele (secundare) al suprasaturației create prin îndoparea cu polonicul de către fostul regim. Care, la tot pasul, utiliza imaginea și bravura eroilor noștri pentru a ne prezenta „efectele” sacrificiului lor, și anume ajungerea la „epoca de aur”. Pe de altă parte, criteriile de educație a tinerilor noștri nu presupun lecții de patriotism, în sensul profund și neîmpopoțonat al cuvântului. Nici în școală, și, cu atât mai puțin, în familie. De fapt, cred că și dacă s-ar situa constant în programă, chiulul ar fi la mare preț, dat fiind plictisul unui astfel de subiect pentru gene­rațiile mânuitoare de telecomandă.

Bine măcar că la liturghie se aude, fără excepție (fie că-i în bisericuța de lemn, din vârf de deal, fie că-i în catedrală) rugăciunea: „pe eroii și martirii neamului nostru, căzuți pe câmpurile de luptă, în lagăre și-n închisori, să-i pomenească Domnul Dumnezeu în împărăția Sa”! Și-atunci, gândul bun înălțat laolaltă pentru ei, toți, de către cei prezenți, face mai mult decât o sută de cuvinte clamate pe la microfoane. Și atât. Sau mai mult decât o mie coroane depuse la monumentele lor (de către fruntași de partid care, mai întâi și-au făcut datoria „patriotică” de delator până-n prăsele, iar apoi și-au pus floare la butonieră și s-au cărat la depus de coroane, sfidând memoria străbunilor lor).

Cei de pe lista „eroilor și martirilor” sunt o grămadă. Imposibil de enumerat. Chiar și pentru noi, care le putem pe toate. Căci încep cu aceia care-și pârjoleau culturile și-și otrăveau fântânile din calea dușmanului, ajung până la domnitorul care-a fost obligat să asiste la decapitarea copiilor săi și apoi a fost omorât, la rândul lui, pentru că nu s-a lepădat de credința și patria străbună, la românii care-au fost carne de tun, în prima linie a războiului mondial, și până la cei torturați, pentru vina de-a fi patrioți, în cumplite închisori comuniste.

Fie că suntem buni sau mai puțin buni, virtuoși ori cu păcat, avem, deopotrivă, dreptul de a vorbi, cu evlavie, despre acești oameni. Datorită cărora încă suntem. Există popoare care și-i cinstesc cu înverșunare. Noi, se pare, îi amintim cu superficialitate. Cum altfel când, bunăoară, emisiunile dedicate lor (ori suferințelor lor) nu fac rating nici cât de-o manea… Când biserica l-a canonizat pe Ștefan cel Mare ne-am găsit să comentăm pe la toate colțurile că a avut relații extraconjugale. Și, prin aceasta, să cârtim împotriva meritelor sale. Mulți dintre cei care-au dat din cap nemulțumiți (gest însoțit de un țocăit semnificativ de măsele) habar n-au avut de câte zeci de ori a organizat și a condus o luptă, de câte zeci de ori s-a întors învingător (până la urmă cu prețul vieții) și câte locașuri de spiritualitate crești­n-românească a ctitorit, în semn de mulțumire. Aceasta-i legătura cu Atotputernicul ce trebuie notată, față de care aventurile sale (cine n-are păcat, să ridice primul piatra, cu nesimțire…) se șterg de la sine.

Mausoleele de la Mărăști, Mărășești, Oituz sunt aproape în paragină. Deși sunt clădite (literalmente) pe scheletele celor ce s-au dus la moarte sigură, pentru un petic de țară. Iar noi nu găsim fonduri pentru punerea la loc de cinste a moaștelor lor. Alții ne-au făcut pe de-a-ntregul treaba. Unii cu lupta, alții cu ctitoria. Noi nici măcar cu bidineaua.

Date fiind faptele, deloc senine, avem măcar datoria de a ne veghe sufletul o clipă. Pentru ei. Fiindcă asta stă-n pu­terea oricui. Și fie că ne convine sau nu ziua aleasă ca națio­nală (oricum, oricărei zile i-am fi găsit cusur), o astfel de sărbătoare tot trebuie să existe. Și, odată cu ea, rugăciunea de câteva secunde: pe eroii și martirii neamului nostru, pomenește-i Doamne, întru împărăția Ta.

Andreea CIUCA