De vorbã cu Maica Siluana (XXIV)

Ziarul de Mureș a inaugurat o rubricã de dialog cu Maica Siluana, starețã la mãnãstirea Jitianu și coordonator al Centrului de Formare și Consiliere “Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril” din Craiova. Grație unei experiențe de viațã deosebite, Maica Siluana desfãșoarã o bogatã activitate duhovniceascã, cu un impact puternic mai ales în rândul tinerilor. Prin intermediul paginilor Ziarului, Maica rãspunde întrebãrilor cititorilor, trimise pe adresa http://www.sfintii-arhangheli.ro/maica-siluana-va-raspunde.php

Prezentãm în acest numãr un fragment dintr-o emisiune radio în cadrul cãreia Maica Siluana a rãspuns unor întrebãri legate de o problemã cronicã a lumii contemporane: stressul.

– Noi știm cã Mântuitorul ne îndeamnã sã nu ne facem griji pentru cã Dumnezeu ne vede, știe de ce avem nevoie și ne dã; dar uneori se pare cã nu ne aude, nu ne vede. Ce se întâmplã, cum poate sã rãspundã un credincios, chiar cu slaba lui credințã, într-o situație de stress?

“Sunt douã aspecte pe care trebuie sã le diferențiem. “Sã nu ne îngrijorãm!” Îngrijorarea produce ceea ce numesc specialiștii stress. Adicã produce o stare sufleteascã în care omul nu mai gândește bine, nu vede soluția, nu se mai poate odihni, nu-și mai poate controla reacțiile. Și asta este o reacție a organismului, psihicã, și cu consecințe fizice asupra trupului și asupra executorului dorințelor și nevoilor noastre… Este o adevaratã artã ca sã ai grijã de toate și sã nu te îngrijorezi. Aceastã artã este arta de a te lãsa iubit și a profita de cine te iubește. Ne pricepem puțin, de exemplu, sã ne descãrcãm de stress în preajma celor dragi. Știm cã mama ne iubește destul de mult încât sã ne permitem sã-i rãspundem mai urât sau sã fim mai furioși. Noi știm cã soția ne rabdã mai mult decât șeful și ne descãrcãm acasã de surplusul de adrenalinã pe care ni-l facem rost la slujbã, cã știm cã ea ne înțelege mai bine. Ei, acest lucru este rãu pentru persoana iubitã. Dar sunt mulți oameni care spun:” Bine cã a spus acasã.” Cunosc o doamnã care zice: “Ce bine, mãicuțã, cã a strigat la mine și nu la șeful, cã-l dãdea afarã, și ce ne fãceam noi fãrã salariul lui? Așa, eu îl înțeleg, îl iubesc și îl rabd.” Ar trebui sã învãțãm din acest lucru și sã profitãm de înțelegerea și de puterea iubirii lui Dumnezeu. Și sã I le spunem toate chiar în clipa în care suntem chinuiți: “Doamne, tu ai zis sã nu mã îngrijorez, dar iatã, eu sunt speriatã. Iatã, eu sunt neliniștitã. Iatã, nu pot sã-mi stãpânesc acum temerile. Acum, în momentul acesta, n-ai putea Tu sã faci ceva?” Și vom fi uimiți vãzând câte poate Dumnezeu sã facã… Dar noi Îl uitãm. Mai degrabã îl chemãm pe diavolul, mai degrabã blestemãm în momentele de durere, de suferințã.”

– Pentru a combate stressul, foarte mulți recurg la alcool, la tranchilizante, care nu sunt o soluție. Pe termen lung chiar mãresc suferința. De ce recurg oamenii la astfel de substanțe?

“Pentru cã omul vede cã se întâmplã ceva. Adicã, o gurã de alcool îmi dã o stare mai bunã, o substanțã mângâietoare îmi dã o stare sufleteascã mângâietoare, dar e ca și când unui om flãmând i-am da gumã de mestecat. Mestecã o datã, mestecã de douã ori, o sãptãmânã, douã, și moare de foame, pentru cã guma de mestecat nu ne hrãnește. Și atunci omul ar trebui sã descopere cã degeaba a bãut, cã necazul n-a dispãrut, cã degeaba m-am tranchilizat, cã problema n-a dispãrut. Pe când Dumnezeu ne oferã o mângâiere mult mai mare decât alcoolul, o stare de beție chiar, una duhovniceascã. Sã îndrãzneascã cineva sã primeascã Duhul Sfânt, cum spun Sfinții Pãrinți, și va vedea beția cea adevãratã. Cu Dumnezeu omului nu-i va fi nici sete și nu va fi nici înfometat, pentru cã Dumnezeu ne dã mâncare mult mai substanțialã care nu putrezește: trupul și sângele Lui. Dar pe noi nici un psiholog și nici un sfãtuitor nu ne învațã cum sã facem ca sã nu murim de foame, ca sã nu murim de fricã; dar trebuie sã ținem cont cã ne este foame, cã ne este fricã. Suntem vii. Nu existã o soluție în care omul sã nu simtã stressul. Eu sunt viu: mi-e fricã, mã doare, mã îngrijorez, dar nu ca un necredincios. Și atunci ne ducem la adevãratul specialist, la Dumnezeu. Și, în loc sã mã fac cã n-am o problemã, în loc sã înghit o substanțã mângâietoare, mã duc la doctor. Ce-ar fi dacã nu m-aș duce la doctor când mã doare capul și aș lua mereu antinevralgice? Voi muri pentru cã durerea de cap este semnul cã ceva nu merge.

Soluția este acceptarea problemei, acceptarea suferinței, și mersul cu problema noastrã, cu grija noastrã la Dumnezeu. Când ne ducem la Liturghie auzim cã se spune: “Toatã grija cea lumeascã sã o lepãdãm.” Nu ne lepãdãm de ea în sensul cã nu ne pasã. Cum sã nu ne pese când

n-avem ce mânca? Cum sã nu ne pese când n-avem cu ce sã plãtim lumina? Ne pasã, ne doare, ne este fricã, dar o lepãdãm la picioarele lui Dumnezeu, la picioarele Crucii, și spunem: “Doamne, întãrește-mã, învațã-mã, lumineazã-mã, ajutã-mã pentru asta, pentru ce lepãd eu la picioarele Tale. Și atunci vom vedea cum totul se schimbã. Dumnezeu vrea sã ne ajute și sã ne plãtim chiria, dar noi nu-i cerem decât dimineața și seara, sau sâmbãta și duminica, sau când eram mici. Nu ne-am mai spovedit de când eram mici, nu ne-am mai împãrtãșit de când eram mici, nu ne ducem la bisericã, nu-i spunem lui Dumnezeu necazurile noastre, și totuși am vrea sã fim ajutați. Dumnezeu nu ajutã cu forța. Și atunci, la problema stressului, acolo, în stress, în loc sã cârtim, sã facem așa cum zice pãrintele Rafail Noica. Sã nu spunem:, “Doamne, de ce mi s-o fi întâmplat lucrul acesta?”, ci sã zicem: “Doamne, de ce ai îngãduit sã mi se întample lucrul acesta?”. E o întrebare foarte înțeleaptã, și Dumnezeu te lãmurește de ce a îngãduit lucrul acela.

Pentru cã, zice și Pãrintele Rafail Noica, și Sfinții Pãrinți, “binele se întâmplã cu ajutorul lui Dumnezeu iar rãul cu îngãduința lui Dumnezeu.” Și Dumnezeu îngãduie rãul ca sã ne învețe ceva. Dumnezeu îngãduie sã ne facem arsurã când bãgãm degetul în flacãrã ca sã nu mai bãgãm degetul acolo. Nu e pedeapsã, ci atenționare. Primirea durerii, primirea îngrijorãrii, primirea necazului sunt cãi de mântuire. Și va descoperi omul care primește necazul pe care-l are cã necazul e ușã, e prag, e trecere. Refuzându-l, devine baltã, rãmânem în el; fãcându-ne cã n-avem necazul acela sau evitând sã ne ocupãm de el, sigur cã nu vom putea ști cum sã-l rezolvãm. Dar Dumnezeu știe, asta ar trebui sã pricepem cu toții. Avem o viațã grea, chinuitã, nu ne-o schimbã nimeni, ci doar cãpãtãm putere ca în aceastã viațã grea sã fim puternici, sã avem și bucurie, sã ne bucurãm cã am trãit și cã trãim. Asta e tot. Și Dumnezeu este prezent aici, în ea, și ne ajutã. M-a mișcat mult ce a spus Pãrintele Rafail Noica într-o conferințã:”Este iadul pe pãmânt acum. Dar sã nu uitãm cã Adam l-a pierdut pe Dumnezeu în rai și L-a regãsit în iad.” Deci noi sã nu cãutãm nu știu ce rai închipuit, nu știu ce lipsã de griji și de necazuri, ci prezența Celui care poate sã ne scoatã din iad. Și este aici și ne scoate, acum. Pe mine, uite, mã scoate în fiecare zi și eu sunt bucuroasã.”