De vorbă cu Maica Siluana (XXXIII)

Ziarul de Mureș a inaugurat o rubrică de dialog cu Maica Siluana, stareță la mănăstirea Jitianu și coordonator al Centrului de Formare și Consiliere “Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril” din Craiova. Grație unei experiențe de viață deosebite, Maica Siluana desfășoară o bogată activitate duhovnicească, cu un impact puternic mai ales în rândul tinerilor. Prin intermediul paginilor Ziarului, Maica răspunde întrebărilor cititorilor, trimise pe adresa http://www.sfintii-arhangheli.ro/maica-siluana-va-raspunde.php

Sunt însărcinată și… deși am o situație foarte urâtă eu aș ține copilul, dar sunt șanse mari să iasă handicapat. Nu am știut că sunt și am luat pastile care cauzează malformații… știți dvs.

Nu știu de ce mai scriu, știu că până la urmă o să fac avort… dar… e ceva groaznic. Am zis că orice aș face, avort nu vreau să fac și mă văd în situația asta… Doctorii, lumea se comportă de parcă ar fi așa, parcă mi-ar scoate o măsea… nu un copil… omulețu’ ăla mic. Îmi zicea o prietenă, că ce pot să-i ofer, că ar duce lipsă de atâtea și i-am spus că dacă îl omor atunci ce o să-i ofer… beznă și chin. E numai vina mea, m-am cufundat atât în păcat, sunt făcută în păcat de părinți necununați, de un tată bețiv și afemeiat și concepută în postul Paștelui… nu că asta ar fi o scuză pentru că nu am scuze…

Și cel mai urât e faptul că nu mai simt nimic… nici credința… nimic… nimic… Am sufletul atât de gol, îmi amintesc cum eram o dată și nu-mi vine să cred în ce hal te trage în jos păcatul.

Fetița mea dragă,

Curaj!

Te rog, nu ucide și totul se va schimba!

Ceea ce numesc oamenii handicap, nu e handicap!

Apoi, nimic nu e sigur. Dacă mergi la Sfântul Maslu și împărtășești pruncul acolo în căsuța pântecelui tău, vei naște o minune de om nu un handicapat. O mămică a crezut în Domnul și nu în medicii care spuneau că a pierdut jumătate din copil și că trebuie să scoată și cealaltă jumătate, și acum, Andrei, cel mai mare din cei 4 copii, e o minune. De la început a fost o minune. Nu are nici cel mai mic handicap. Acolo viața nu e gata. Harul poate aduce “informațiile” care, eventual, au fost perturbate de pastile.

Te rog, fetița mea, nu ucide!

Scrie-mi direct și voi fi alături de tine.

Scrie-mi mult despre tine.

Lasă-mă să pun mâna pe burtica ta, locul în care Dumnezeu lucrează împreună cu tine la aducerea pe lume a acestui om nou… și să-l mângâi, și să te mângâi, că multă nevoie de mângâiere aveți. El, acest prunc, va fi mângâiere multora!

Curaj! Te iubesc și te aștept pe adresa directă.

Siluana

Nu știu dacă mă credeți, dar mie mi-e teamă de Dumnezeu. Mi-e teamă că planul Lui nu coincide cu al meu. Mi-e teamă, că dacă încep să cred, atunci voi deveni ceva ce mie îmi e frică acum să fiu. Nu știu de ce. Nu mi-e frică de întuneric cât mi-e frică de lumină. Tot mi s-a spus că nu mă pot bucura de această lume și în același timp să fiu și cu

Dumnezeu. E oare gândirea mea bolnavă, sau ce se întâmplă cu mine?

Dragă Dan,

Foarte bine faci că nu vezi un al treilea loc în afară de iad și rai, dar asta în ce privește situația de după Judecata de apoi, când lucrurile vor sta cu totul și cu totul altfel decât aici și acum. Aici și acum ne pregătim pentru locul și starea de după judecată. Aici și acum, scopul vieții noastre este aflarea și asumarea răspunsului de pe urmă pe care voim să I-l dăm lui Dumnezeu la darul vieții. Acum suntem la “școala vieții”în care nimic nu e numai alb sau numai negru!

Dar să ne oprim puțin și la frica ta. Spui că ți-e frică de Dumnezeu! Asta e bine, pentru că frica de Dumnezeu este începutul înțelepciunii. Dar dacă ți-e frică de El, ca de lup sau ca, de tata care te prindea făcând vreo prostioară și te certa, nu mai e bine! Domnul nu ne pândește greșelile sau păcatele sau gândurile ca să ne pedepsească. El e cu noi și dorește să fie în noi ca să ne dea puterea Lui pentru ca să ne eliberăm de robia acestor vrăjmași ai bucuriei noastre de a fi!

Da, înțeleg că ți-e frică de lumină pentru că ai îngrămădit în întuneric lucruri de care ai fugit, pe care refuzi să ți le asumi și de care, din când în când, te folosești ca să “te distrezi” sau pentru o plăcere pe care conștiința o consideră “rea”! Știi, Dane, un dependent se teme să renunțe la substanța de care este dependent pentru că nu -și poate imagina viața fără acea substanță! Bruma de “bine” pe care a gustat-o i se pare că se datorează efectului acelei substanțe. Dar vine ceasul în care suferința produsă de acele efecte e mai mare decât orice “beneficiu” și sufletul, ajuns la ceea ce se numește în popor “fundul sacului”, strigă după lumină și, dacă e ajutat cu dragoste, o găsește! Dar sunt și oameni care aleg lumina înainte de a ajunge la fundul sacului!

Curaj, Dane, te poți bucura de această lume și de bunurile ei dând slavă lui Dumnezeu și mulțumindu-I. Începe prin a te accepta așa cum ești și a te arăta Lui și a-I cere să te facă să simți iubirea Lui. Atunci vei fi liber să alegi. Acum nu-L poți alege pe El fiindcă nu-L cunoști. Îl judeci după părerile pe care ț-i le faci despre El, sau din cele pe care le-ai auzit de la alții, sau din proiecțiile făcute asupra Lui!

Încearcă să mergi la întâlnirile cu El, adică la Sfânta Liturghie și să-I asculți cuvântul citind din Sfintele Evanghelii și vom mai vedea ce spune sufletul tău.

Cu dragoste și multă încredere,

Siluana

Se poate trăi în lume ca monah, depunând voturile monahale, fără a purta rasă?”

Dragă Bogdan,

Mai întâi, aș dori să-ți spun că monahii de la Centrul de Formare și Consiliere Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil nu trăiesc “în lume”, decât în sensul că mânăstirea lor e în această lume. Noi trăim în mânăstire. Doar slujirea noastră pare a fi mai în lume decât a celorlalți monahi. Spun pare, pentru că, de fapt, noi nu ne întâlnim cu lumea, ci cu frați ai noștri, persoane vii, purtătoare de nume și chip, pentru care încercăm să ne rugăm așa cum am primit ascultare când am ales să fim monahi. Este adevărat că, de multe ori, rugăciunea noastră are forme care nu par a fi rugăciune, ci alte chipuri de slujire, dar tot ce facem noi este rugăciune și împreună învățare a noi și noi modalități de a-L urma pe Domnul acolo unde ne cheamă.

Cât despre rasă și purtarea ei, pot să-ți spun, Dragă Bogdan, că nu putem depune voturile monahale fără a purta rasa. Rasa este o componentă a veșmintelor celor noi pe care le primește călugărul în slujba tunderii, după momentul depunerii celor trei voturi, care, de fapt, sunt lepădarea de “lumea aceasta” și încredințarea desăvârșită Brațelor părintești ale lui Dumnezeu. Îmbrăcarea lor este o îmbrăcare în Hristos, o moarte a omului celui vechi și naștere a celui nou, o transformare a celui ce eram în altcineva, un cineva mai aproape de mine cel adevărat, cel ce voi deveni în Hristos. Rasa nu este un semn exterior al acestei transformări, ci “haina cea nouă”, haina Duhului Sfânt în care m-a îmbrăcat Tatăl în Fiul Său. Și dacă așa stau lucrurile, nu cred că poate cineva să depună voturile monahale fără să primească și să poarte rasa. Există desigur împrejurări în care un monah poate să fie împiedicat să poarte rasa, dar nu cred că are de ce să aleagă să nu o poarte. În vremea prigoanei comuniste sau a altor prigoane, au fost nenumărați monahi care n-au putut să-și poarte rasa, dar au trăit acest lucru ca pe un martiriu, au trăit ce trăiau sfinții martiri când erau jupuiți de vii și nu mureau.

Acum, pentru tine, cel ce întrebi, important este să cauți și să descoperi ce temeri și ce nevoi nemărturisite se ascund în spatele acestei întrebări. Pe ACOLO vei afla răspunsul pe care nu de la mine îl aștepți.

Cu dragoste, respect și încredere,

Siluana

Vreau și eu să știu ce obligații are o măicuță într-o mânăstire. Ce are de făcut … ce trebuie să respecte acolo?

Laura

Dragă Laura,

și eu îți mulțumesc, copil drag, pentru cuvântul tău. Acum, să nu uităm să-I mulțumim Domnului Care lucrează mereu și pretutindeni ori de câte ori cineva se îndură să-L cheme și să facă voia Lui.

O măicuță, într-o mănăstire, nu are nici o obligație. Tot ce face, face din dragoste, sau din dorința de a face totul din dragoste. O mânăstire este o școală a iubirii în care ucenicii învață să fie blânzi și smeriți cu inima (o adevărată moarte și înviere) de la Domnul și Învățătorul nostru Iisus Hristos.

De multe ori această școală e aspră, dureroasă, plină de peripeții și întristări, de fapt, un adevărat război. Dar e multă Bucurie și Pace pentru cel ce a ales să moară lumii acesteia pentru a se naște și crește în “viața veacului ce va să fie”.

O măicuță învață în mănăstire să-L lase pe Domnul să-i transforme întreaga viață, cu lucrarea Duhului Său Cel Sfânt, în Rugăciune, Liturghie și Euharistie. și, mai ales, învață să nu se teamă de iadul pe care trebuie să-l străbată împreună cu Domnul pentru a ajunge în Împărăția dinlăuntrul ei. Cam atât!

Domnul sa te binecuvânteze, copil drag,

Siluana