Rețeaua “R”

Un secret care nu a fost dezvăluit nici până în prezent, privitor la evenimentele din decembrie 1989, a fost legat de prezența, acțiunile și identitatea așa-zișilor “teroriști”. Toată lumea a vorbit despre ei și încă mai vorbește, dar încă nimeni nu a reușit să prezinte unul în carne și oase, cu identitate, adresă etc.

Un lucru este cert: nici un așa-zis terorist, prins cu arma-n mână și predat armatei nu a fost văzut la față, nu i s-a stabilit identitatea și nu a fost judecat. Trecerea timpului și sedimentarea unor informații duc la ideea că un rol în desfășurarea acelor evenimente l-au avut “teroriștii”, unii să le spunem “răi”, care au acționat în prima parte, și alții pe care să-i numim “buni”, acționând în partea a doua a scenariului. “Teroriștii răi”, au constituit grupurile de comando, aparținând GRU – serviciul de informații militare sovietic -, care au început să fie înfiltrați în România, începând cu luna decembrie a anului 1989. Primele manifestări vizibile a acestora s-au făcut simțite începând cu data de 14 decembrie la Iași. Apoi, aceștia, conform planului stabilit, au început să se infiltreze sub acoperirea unor turiști, pe DN 17 spre Bistrița, Cluj-Napoca și Timișoara. Tot din această categorie au mai făcut parte și grupurile de comando, formate din transfugi români, pregătiți în taberele clandestine din Ungaria, din apropierea frontierei, de către serviciul de informații maghiar. Aceștia au fost introduși în țară în secret, în aceeași perioadă ca cei din GRU, sub aceeași acoperire sau au fost returnați de autoritățile de frontieră maghiare. După stabilirea contactului și coordonarea acțiunilor, aceste grupuri de comando, au inițiat evenimentele cunoscute din Timișoara. Ne place sau nu, fitilul la Timișoara a fost aprins de forțe străine, ei fiind responsabili de primele victime ale revoluției. Un fapt, poate puțin cunoscut, dar sigur ignorat, este acela că primii morți ai Timișoarei au fost militari ai Armatei Române, tocmai pentru a determina reacția Armatei. Și aceasta a venit, în multe situații militarii acționând în legitimă apărare. O altă pare din victime a venit pe fondul confuziei generalizate, care a cuprins întreaga țară, vectorul de comunicare fiind Televiziunea Romănă Liberă.

Intenționat sau nu, sintagma de “teroriști”, a fost lansată prin intermediul televiziunii.

Teroriștii buni

În legătură cu “teroriștii buni”, dacă îi putem numi așa, aici este o cu totul altă poveste. “În conformitate cu doctrina națională de apărare, înainte de 1989, aceasta avea la bază conceptul de “război al întregului popor”. Conform acestei teorii, apărarea independenței și suveranității țării revenea întregului popor. Forțele sistemului național de apărare, erau formate din M.Ap.N, componenta principală a sistemului, trupele MI, respectiv Comandamentul Trupelor de Securitate, care aveau o capacitate și înzestrare tehnică medie și puteau îndeplini misiuni de apărare a unor poziții organizate, a unor aliniamente intermediare sau lupta împotriva desantului aerian. Urmau apoi gărzile patriotice, componenta cea mai importantă a formațiunilor de luptă populare, detașamentele de tineret care participau la unele misiuni de luptă, misiuni de asigurare, pază, cercetare și aprovizionare, formațiunile de apărare civilă, care acționau pentru lichidarea sau limitarea consecințelor atacului din aer, detașamentele de Cruce Roșie, pentru acordarea primului ajutor și transportul răniților. Ultima componentă era dată de formațiunile de rezistență, inexistente pe timp de pace. Acestea erau prevăzute să intre în acțiune pe timp de război, pentru a duce acțiuni de luptă, diversioniste pe teritoriul vremelnic ocupat. Despre această componentă se vorbea foarte puțin, deoarece, practic, trupele nu activau pe timp de pace, cel puțin la modul vizibil. Aceste formațiuni sau mai bine spus grupuri de rezistență, erau formate pe timp de pace, în fiecare județ, iar persoanele din componență erau selecționate prin Centrele Militare Județene. Coordonarea acestora, pregătirea și instruirea se făcea de către Marele Stat Major, respectiv Direcția de Informații Militare, șeful acestei structuri fiind în ’89, contraamiralul Ștefan Dinu. Direct de această problemă se ocupa șeful Secției a 2-a din DIM, colonelul Paul Șarpe. Existența, pregătirea și coordonarea acestor grupuri era atunci unul dintre cele mai bine păstrate secrete din armată. Din timp de pace erau organizate în locuri secrete, guri de mină părăsite, peșteri necunoscute, depozite de armament și muniție, alimente, explozivi, medicamente, mijloace de comunicare, stații de radio pe unde ultrascurte. Aceste depozite conțineau tot ceea ce era necesar pentru ducerea unei eventuale lupte. Ceea ce se întâmplă acum în Irak, este o transpunere în practică a doctrinei lor de apărare, care era aproape identică cu a noastră, continuarea luptei de rezistență pe teritoriul vremelnic ocupat, împotriva agresorului american.

Identitatea acestor luptători era cunoscută numai la nivelul Secției a 2-a din Marele Stat Major, de cei care coordonau la nivelul întregii țări aceste grupuri. Componenții grupurilor aveau profesii diferite: ingineri, profesori, doctori, ziariști, maiștri sau muncitori. Erau preferați cei care au făcut armata la cercetare sau la vânători de munte. Aveau cunoștințe solide în ceea ce privește lupta în condiții de supraviețuire în teren muntos, erau familiarizați cu tehnici de luptă în mediul urban. Pregătirea se efectua din timp de pace, de către DIM la Batalionul 404 Buzău, prin convocări de câte o săptămână sau două, cei convocați fiind izolați față de cadrele din unitatea militară de cercetare. Cadrele care se ocupau de instruire erau ofițerii de informații cu experiență, unii dintre ei îndeplinind misiuni externe. Erau stabilite din timp parole de recunoaștere, proceduri de activare, acestea fiind de regulă un anumit articol apărut într-un ziar național, un anunț sau o frază rostită la TV sau la radio, un telefon etc. Sistemul era organizat pe principul “verigii lipsă”, fiecare luptător din grupul de rezistență îl cunoștea numai pe șeful direct, iar acesta avea doar un singur contact. Căderea unui luptător ducea imediat la izolarea grupului, acesta putând să-și continue misiunile în condiții de siguranță deplină. Este posibil ca atunci, în decembrie 1989, în data de 22 decembrie, dintr-un motiv sau altul sistemul să se fi activat, iar grupurile de rezistență din toate județele țării să fi trecut în clandestinitate, conform procedurilor stabilite. Cei care puteau activa sistemul erau în ordinea ierarhică ministrul Apărării, generalul Milea, prin M.St.M, respectiv generalul Ștefan Gușă, contraamiralul Ștefan Dinu și șeful secției a doua, col. Paul Șarpe. În data de 17 decembrie 1989, un cadru al secției a 2-a, col. Vasile Păstrăvanu s-a deplasat în teritoriu cu destinația Bistrița și Cluj-Napoca. Această rețea “R”, în termeni militari, a mai fost cunoscută sub indicativul “246”. Ideea formării acesteia a apărut după evenimentele din 1968 din Cehoslovacia, dar a fost pusă în practică abia în anul 1975. Ea nu era pregătită să înfrunte un anumit inamic, ci orice inamic, în cazul invaziei țării. În cadrul acestei rețele erau și grupe speciale de cercetași cu misiuni de culegere și transmitere a informațiilor către structurile de comandă rămase intacte în teritoriul rămas neocupat. O ipoteză potrivit căreia în decembrie ’89, rețeaua “246” s-ar fi activat și a început să aplice procedurile stabilite conform scenariului: invadarea teritoriului național. Ulterior, evoluția evenimentelor a demonstrat că nu este vorba despre o invazie, ci de cu totul altceva și anume căderea comunismului, a lui Ceaușescu. Începând cu data de 25-26 decembrie, de la sine, “246” s-a dezactivat, iar lucrurile au intrat în normalitate. Cine au fost componenții rețelei “R”, identitatea acestora, locul de dispunere a bazelor de operații, depozitele de aprovizionare sunt lucruri care au rămas secrete și poate este bine să rămână așa. Un sistem asemănător a avut și securitatea, dar din cauza trecerii acesteia în subordinea Armatei, acesta nu a fost activat.

Trustul Gazeta