Uncategorized

Delatori si deconspiratori (I)

Vrând-nevrând, când lumea ne e mai draga, trecutul ne ajunge din urma gâfâind. Halena lui pare ca îi doboara mai cu seama pe preopinentii sensibili, vulnerabili, cu constiinta doar partial amortita. Nu si pe “greii” vremurilor de ieri si de azi, crescuti si obisnuiti cu izurile pestilentiale. În fata greselilor de demult date-n vileag, subiectii de pâna acum ai deconspirarilor politice au încercat fie stângace justificari, retractari, negari, fie sobre recunoasteri si, de cele mai multe ori, tardive si semi-onorabile retrageri cu un pas înapoi de pe scena publica. A cere public iertare si a acorda iertarea, exercitiile integrale de mea culpa sunt cazuri rarisime, înca.

Întetite de o vreme, verdictele de politie politica ale Consiliului National pentru Studierea Arhivelor Securitatii cad în momente cheie, laconic, maniheist, în alb si negru. Înainte de a fi publicate în Monitorul Oficial, adeseori chiar înainte de a fi pronuntate, sentintele definitive ale acestei institutii care gestioneaza politic vinovatia complicitatii cu trecutul totalitar sunt preluate inflamant si reductionist în mass media. Însa, dincolo de verdictele legitimate politic, o serie de nuante si de grade de vinovatie, pe o eventuala scala justa a culpabilitatii, ramân neexplicitate, în suspans. În urma micilor cutremure produse de astfel de dezvaluiri, persista o vreme perdeaua de fum a confuziei, dezamagirii, lehamitei, semnelor de întrebare si revoltei.

Marile deconspirari

Asupra caror personaje au fost atintite pâna acum privirile panoptice, deconspiratoare? Într-un mai mult sau mai putin inspirat top al dezamagirilor, un cotidian central aducea fugitiv în prim plan fetele personajelor notorii care primisera rasunator verdictul de colaborare cu Securitatea(,) ca politie politica. Surprizele negative de proportii au fost produse tocmai de acele persoane care îsi câstigasera în timp un capital simbolic, care se bucurasera, unii dintre ei si înainte si dupa revolutie, de o anume încredere si admiratie, fie prin merite personale, fie pentru ca apartineau acelor categorii sociale care inspira verticalitate si care au potential de lideri de opinie: câtiva descendenti ai unor foarte vechi familii boieresti si lideri de onoare ai unui partid istoric (în speta PNL), politicieni cu o credibilitate ascendenta în sondaje, ziaristi versati, artisti si scriitori mai mult sau mai putin faimosi, ori înalte fete bisericesti, iar unii dintre acestia cu ani grei de închisoare politica si cu ferme convingeri anticomuniste afirmate raspicat, mai cu seama dupa revolutie. A fost dezolant sa le (re)cunosti cealalta fata ascunsa sub nume de cod, jalnice pseudonime colaborationiste, opusul hilar al numelui de botez, stigmatul unei paguboase consacrari cu care vor ramâne în constiinta publica: un surprinzator si deprimant “Max”, un geniu esuat în “Gusti”, o mult hulita “Dana”, o ultima spita a unui “Laurentiu” de vita, un “Deleanu” oarecum previzibil si autosuficient, un zelos “Alexandru Balea”, un mai mereu dedublat “Valentin”, un “Udrea” veleitar, un jovial improvizator “Rica”. Va las pe dumneavoastra sa le gasiti identitatea oficiala, nu le mai pronunt numele si asa mediatizate, fiindca pur si simplu îmi pare rau pentru ei ca si-au pierdut atât de lamentabil fata.

Astfel de dezvaluiri au zgâltâit grav echilibrul precar al reperelor morale ale unei societati oricum foarte derutate. Totusi, nu-mi vine sa cred ca efectele perverse ale unor astfel de dezvaluiri ar fi fost aleatorii, necontrolate. Sub tavalugul uniformizator al verdictului de politie politica au fost cuprinse situatii autobiografice diverse, iar contextele diferite ale blamabilelor colaborari par sa nu fi contat prea mult. Pentru ca, în timp ce unii dintre acesti delatori au fost fortati sa colaboreze, incredibil fragilizati de anii grei de puscarie politica, altii

s-au lasat sedusi de iluzia patriotarda facând din aceasta chiar un titlu de glorie. În timp ce unii au facut-o din frica, sub presiunea santajului, altii au facut-o cu nonsalanta, pentru un pachet de Philip Morris, de pilda. În disperare de cauza, unii dintre ei au încercat sa minimizeze, pe cât se poate, efectele negative asupra celor pe care îi turnau (fie vorbindu-i de bine în notele informative, fie marturisindu-le acestora situatia ingrata în care au intrat), altii, în schimb, au facut exces de zel din invidie, din duplicitate ori din interese meschine de marire. Daca unii au încercat sa-si ostoiasca disconfortul etic, amagindu-se ca nu si-au tradat conationalii, ci doar pe straini (ca si când strainii nu ar fi oameni), altii, într-o dedublare patologica, au continuat sa-si toarne prietenii apropiati, oameni alesi pe care îi admirau si de onorurile carora s-au bucurat în tot acest rastimp (ulterior chiar de iertarea lor gratuita). O parte din acesti deconspirati au recunoscut (prea putini, însa, cerându-si public iertare), altii au continuat sa nege cu vehementa deplorabilul episod autobiografic. Majoritatea au încercat, însa, într-un fel sau altul, sa ofere generic ceva societatii si semenilor sai, în schimbul acestui compromis impardonabil îngropându-si, astfel, cu un drum trecutul, ferecând scheletul în dulap. Paradoxal, chiar pledând pentru lustratie si contribuind efectiv la adoptarea legii actuale a deconspirarii.

În fata acestor tipuri de dezvaluiri, opinia publica s-a aratat oripilata. Comentariile oamenilor obisnuiti, nu numai ale liderilor de opinie, denota un anume maximalism etic. Suntem apti sa judecam greselile celorlalti intransigent, radical, fundamentalist, de cele mai multe ori invers proportional cu exigenta propriilor examene de constiinta. Din nou, mai mult sau mai putin neasteptat, îngaduinta, rigoarea etica, judecata nuantata si predispozitia spre iertare vin dinspre cei care au suferit direct si au rezistat eroic totalitarismului, ori dinspre mosternitorii directi ai unor astfel de traume, în timp ce neîngaduinta, vituperarea, spumele si invectivele vin cel mai adesea de la figuri mediocre si ambigue. Exista între acestia din urma o categorie distincta si perversa insinuata permanent printre forumisti si comentatorii on line ai ziarelor, cea a dezinformatorilor de serviciu. Îi deconspira un limbaj scabros, generalizari ilicite, perpetuarea agresiva a stereotipurilor ideologiei comuniste a luptei de clasa. Alaturi de ei mai intervin în ciberspatiu dezinformatorii mai rafinati din acelasi sistem, care argumenteaza necesitatea universala a serviciilor secrete în orice stat, încalcarea (sistematica) a drepturilor fundamentale ale omului fiind simple pagube colaterale ale nobilelor misiuni patriotarde.

În tot acest peisaj funest, apasator si incomplet al vinovatiilor, cum ramâne, totusi, cu “greii politiei politice”, cu profesionistii securitatii ca politie politica? Când si cum vor intra ei pe lista (politica) de prioritati a CNSAS?

Fiindca a devenit clar ca, pâna acum, retorica perfida a deconspirarilor acestor jalnici veleitari au pregatit doar terenul, inducând insidios si tenace ideea unei complicitatii generalizate cu regimul totalitar, caderile, alunecarile, dezertarile fiind imputabile, mai ales (din nou în aceeasi retorica de sorginte comunista), intelectualilor ca lideri de opinie. (Despre slabiciunile unei legi puternice si despre o posibila scala a vinovatiilor vom scrie în numarul urmator).

Sid NEDEEA

Show More

Related Articles

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Back to top button
Close