Delatori si deconspiratori (II)

Vechea meteahna a delatiunii, cul­tivata extensiv în regimurile po­litice bazate pe frica si suspiciune (toate dictaturile întretin dela­tiu­nea, fie prin coercitie, fie prin seductie), începe în viata prin so­cializarea primara, cu banala si penibila pâra infantila care, ne­sanctionata cum se cuvine, îl va trans­forma mai târziu pe pârâcios într-un turnator grosolan sau într-un delator sofisticat. Efectele sociale maligne ale acestei practici se cuantifica în formula seculara a “încalcarii drepturilor si libertatilor fundamentale ale omului”, în timp ce crestineste, în privinta delatorilor situatia e albastra rau (de-a dreptul vinetie). Caci, în fata po­runcii clare a Decalogului, “Sa nu marturisesti strâmb împotriva aproapelui tau”, nu ai cum sa te ascunzi dupa deget. De aceea, posibilele delatiuni ale preotilor sub comunism sunt considerate infinit mai grave, fara sa ne mai gândim la haul spiritual în care încalcarea tainei spovedaniei l-ar arunca pe preot. Mai mult sau mai putin fictional, o astfel de monstruozitate spirituala fusese descrisa hilar si ravasitor de scriitorul rus Vladimir Volkoff într-un celebru roman intitulat ciudat, Strutocamila, cu re­f­e­­rire directa la o specie mutanta de preoti cu epoleti, creata în delirul regimului stalinist. Ceea ce merita accentuat în toata aceasta poveste care pare ca tine doar de trecut, este vigilenta pe care ar trebui sa o avem fata de formele de astazi ale delatiunii, cu radacini mimetice în cele de ieri, si sanctionarea lor, cel putin prin blam. În plus, ar fi timpul ca diversele consideratii pertinente despre delatori si deconspiratori, ce anima firav spatiul public (invadat la rastimpuri, asa cum aratasem în numarul anterior, doar de pe­tardele si fumigenele unor dez­valuiri punctuale), sa se constituie într-o dezbatere publica sub­stantiala si coerenta. Pledam astfel pentru judecarea (analiza) dife­rentiata, nuantata si bine cum­pa­nita a acestor practici totalitare cu efecte înca nestinse în prezent. Fiindca în caz contrar, riscam ca, prin adjudecarea politica a (de)conspirarilor, politia politica sa-si ia din nou o frauduloasa revansa. Slabiciunile unei legi puternice. Miza politica a unei virgule Istoria postdecembrista a esuarii proiectului lustratiei ar me­rita, cu certitudine, o tratare mai ampla, situata comparativ si în contextul tarilor postcomuniste europene. Conform studiilor poli­tice destinate acestui areal, exista o corelatie directa între gestionarea onesta si sistematica a trecutului recent (prin legi ale lustratiei, acces la dosare si alte politici ale memoriei) si succesul tranzitiei si al desprinderii de trecut. O dovedesc din plin tarile care au facut la timp, înca din 1990, astfel de demersuri: exemplara este în acest sens fosta RDG (care a folosit în acest scop si experienta germana a gestionarii culpabilitatii imense cu trecutul nazist), precum si, în forme diferite, Polonia, Cehia, Ungaria. În schimb, tarile în care astfel de politici ale memoriei, ale confruntarii cu trecutul recent, nu au avut loc sau au fost îndelung amânate, au cazut prada violentelor politice, uzur­parii resurselor statului de catre fosti membri ai nomenclaturii co­muniste si unei endemice si nesfârsite coruptii. (Daca ar fi suficient de temerare si de competente, facultatile de istorie si de stiinte sociale din tara ar încuraja dezvoltarea unor astfel de subiecte de cercetare.) Sa spunem doar ca la noi, la capatul unor lupte politice lungi cât toata tranzitia, de abia spre sfârsitul primului intermezzo anticomunist de guvernare postrevolutionara faimoasa “Lege Ticu”, cunoscuta astfel dupa numele ini­tiatorului sau tenace, si anume “Legea nr. 187/1999 privind accesul la propriul dosar si deconspirarea securitatii ca politie politica”, (care nu este si o lege a lustratiei), avea sa prinda contur într-o forma care tradeaza inevitabil cicatricele acestor lupte. Cea mai spectaculoasa dintre aceste urme ale bataliilor ideolo­gice îmi pare a fi tocmai virgula care desparte inconsecvent sintagma “securitatea (,) ca politie politica”. Folosita, asadar, inconsecvent (dar nu indiferent) în corpul legii, celebra virgula a iscat controverse, dezbateri publice aprinse, negocieri si compromisuri ce tradeaza mize politice (si istorice) mari. Victoria ei partiala în corpul legii, nu si în titlul ei, o transforma dintr-un cumsecade semn de punctuatie, într-un instrument ideologic ce instituie (discret, dar eficace) un hiatus interpretativ. Pentru cei vizati direct de legea deconspirarii (agentii si colaboratorii securitatii), ea lasa deschisa un fel de emergency exit, o necesara portita de scapare si de manipulare. Semnificatia ideologica a acestei virgule instrumentale concentreaza judecata istorica asupra rolului Securitatii în regimul comunist. Astfel, cei care au pledat pentru abolirea acestei virgule sunt si cei care vad în institutia Securitatii în integralitatea sa, pe cel mai de temut instrument represiv al statului totalitar, fiecare membru si colaborator al ei contribuind direct la perpetuarea regimului dictatorial. În schimb, cei care au reusit sa introduca virgula în corpul legii insinueaza astfel ca Securitatea ar fi fost numai partial un instrument represiv, functia de politie politica fiind surclasata de cea de servicii secrete de siguranta nationala care opereaza, de altfel, în orice tip de stat. Totusi, pentru majoritatea celor implicati într-o astfel de dezbatere este total neverosimil ca anumite departamente ale acestei institutii sa-si fi pastrat neutralitatea ideologica, si deci sa se fi sustras complicitatii cu politica de represiune a propriilor cetateni. Daca logica discursului public opereaza inevitabil cu dihotomii si maniheisme, în acelasi orizont etic ramâne în sarcina istoricilor si cercetatorilor care se încumeta sa studieze îndeaproape regimul si institutiile statului comunist sa pledeze, chiar daca nu foarte vocal public, pentru distinctii si tipologii, si pentru o dreapta cumpanire a implicatiilor delatiunii în societatea româneasca. (Despre portretele robot ale informatorilor, în nu­ma­rul urmator).

Sid NEDEEA