Din când în când pe val
Dacă atunci când vrem să ne arătăm docți și lipsiți de egoism ne apucăm să facem urări de proveniență romană, riscul ne aparține. Riscul de a fi ridicoli. Pe bază de necunoaștere, convingător afirmată. Așa fiind, ne trezim mai întâi urându-i unuia reușită sub forma “să te întorci pe scut!”, iar apoi ne trăznește mândria de sine pentru valiza de cunoștințe pe care o cărăm după noi. Încântați, răsuflăm în ceafa cuiva, cu expirații admirative la adresa circumvoluțiunilor organului gândirii noastre. Dacă avem puțintel noroc, destinatarul urării nu ne va da cu parul în cap. Dar, cu siguranță, va râde pe înfundate de mândrețea tâmpeniei pe care am rostit-o. Pentru că tocmai i-am urat să se întoarcă numa’ bun de pus în palton de scânduri și de coborât cu liftul la 2 metri, în acorduri bizantine.
Așa că, decât să ne aventurăm prin bălăriile expresiilor pretențioase, mai bine zicem una neaoșă, care nu ne poate rezerva surprize, ci ne lasă în tihnă. Chiar dacă nu ne oferă celebritate. Printre uzualele cuvinte de bine și de mai bine există și frumoase alăturări. Cred că v-ar face plăcere să auziți că vi se spune: “să fii mereu pe val!” Ori, în mod concret: “în vara asta să fii pe val!” Cu condiția ca urătorul să nu se refere (în special) la o partidă de surfing.
Lacomi cum suntem, ne dorim să stăm necontenit pe creasta valului. Să se reverse bunăstarea materială și spirituală în jurul ființelor noastre. Iar când ajungem să avem o anumită lejeritate, din aceste puncte de vedere, începem să ne plângem consecvent cât ne e de greu și cum nu ne ajung resursele de nici un fel. Am auzit cucoane dezolate de faptul că o oarecare “criză” financiară nu le permite să-și dreagă coafurile la Berlin, ci trebuie să accepte bigudiurile de București. Sau tipi speriați la gândul că trebuie să-și mute fundul dintr-un jeep într-o mașină ilogic lipsită de tracțiune 4×4.
Sunt destui cei ce se suie taman pe vârful valului celui mai înalt, fără să-și pună problema că imensa masă de apă ridicată poate fi rezultatul unui seism de mare adâncime.
Pentru un magistrat, menținerea continuă pe val este o himeră. Sau o realitate, dar numai cu condiția de a se afla tot timpul pe litoral. Cu burta la soare și cu spatele în lichidul planetar. Că tot e vacanță judecătorească. Altfel, suișurile, stagnările și chiar coborâșurile se îmbină. A pretinde că o asemenea meserie, făcută “fără a căuta la fața omului”, degajă valuri de iubire, înseamnă a devia profund. De regulă, ca unul dintre cei aflați în fața magistratului să fie mulțumit, celălalt trebuie să plece trist. Chiar dacă tristețea se datorează unei amarnice greșeli de percepție a stării de lucruri. A face dreptate, fără rețineri, fără presiuni, fără pile, ar trebui să satisfacă pe toată lumea. Numai că dreptatea mea este în discordanță cu dreptatea ta. Iar magistratul este pus între cele două minilumi. Nu e nici o filosofie, nu sunt cuvinte mari ori umflate. Mă veți contrazice, însă, vehement, aducându-vă aminte de o experiență în care judecătorul a fost pe val doar ca să se afle în treabă. Sau procurorul și-a creat propriul val, după tehnica Hiroshima. Iar, dacă s-a întâmplat așa, vina ne aparține într-o măsură. Fiecare societate își are autoritățile pe care le merită. Pe care le promovează, le acceptă ori pe care nu le sancționează pentru mârșăvii. Sau le taxează prea târziu.
Iar pentru liniștea noastră, ar trebui să știm că nu se cuvine să avem continua percepție a puterii de a potoli stihiile, oricare ar fi poziția de la un moment dat. Că este bine să ne poziționăm alternativ pe linia de plutire și pe val. Din când în când.
