Uncategorized

Din culisele Unirii de la 1 Decembrie 1918

În cursul anului 1918, în condițiile create de sfârșitul previzibil al primului război mondial, monarhia Habsburgică a fost supusă presiunii luptei popoarelor pentru autodeterminare națională. Confruntat cu eșecurile de pe front, Imperiul Austro-Ungar intrase în faza de criză politică ce-i amenința însăși existența. Congresul națiunilor din imperiu, desfășurat în 1918 la Roma, a adoptat hotărârea ca fiecare să se constituie în stat național independent sau să se unească cu statul său național existent.

Nicolae BALINT
Încercările noului guvern de la Viena, condus de von Seidler, de a adopta reforme pentru a menține integritatea imperiului, au fost sortite eșecului, în iulie 1918 acesta demisionând (după nici o lună de guvernare).
Sub acțiunea tot mai puternică a mișcărilor naționale, la 14 octombrie 1918, Primul ministru austriac, baronul von Hussarek, a promis în Parlamentul de la Viena că se va acorda drept la “viață națională prin sistemul autoguvernării federative”.
Pe această bază, la 16 octombrie 1918, împăratul Carol I de Habsburg adresează un manifest intitulat “Către popoarele mele credincioase”, în care se exprimă intenția de federalizare a imperiului prin crearea de 6 regate independente: austriac, ungar, ceh, iugoslav, polonez și ucrainian, toate urmând să rămână sub autoritatea dinastiei Habsburgilor. Despre națiunea română nu se arăta nimic, Transilvania și celelalte teritorii românești urmând – în intenția împăratului – să rămână în componența Ungariei.
Reacția românilor
transilvăneni
În aceste condiții, lupta românilor pentru unitate națională a intrat în faza hotărâtoare. La 12 octombrie 1918, Comitetul Executiv al Partidului Național Român, întrunit la Oradea, a adoptat o Declarație (Proclamație) redactată de Vasile Goldiș, în care se arăta că națiunea română este hotărâtă să-și asigure “așezarea ei printre națiunile libere”.
Această idee este afirmată de Vaida-Voevod, în cadrul unei ședințe a Parlamentului maghiar, la 18 octombrie 1918. Cu acest prilej, Vaida-Voevod a prezentat și “Declarația de autodeterminare a românilor transilvăneni”.
Pentru coordonarea acțiunilor mișcării naționale a luat ființă, la 30-31 octombrie 1918, Consiliul Național Român Central cu sediul la Arad, format din 6 reprezentanți ai P.N.R. și 6 reprezentanți ai social-democraților.
La 10 noiembrie 1918, Consiliul Național Român Central a trimis guvernului maghiar o notă ultimativă în care se arăta că, în virtutea dreptului la “libera dispoziție a neamurilor”, va proceda la preluarea guvernării în teritoriile locuite de români. În aceeași zi era adresat un manifest Puterilor Antantei, în care se arăta că teritoriile românești se declară separate de Austro-Ungaria și că “formează acum cu România un stat unic și independent”.
Pe data de 16 noiembrie, guvernul maghiar, prin delegații săi, a comunicat că acceptă ca administrația în teritoriile românești să fie preluată de Consiliul Național Român Central, dar fără a se despărți de Ungaria. Cum era și firesc, propunerea maghiară a fost respinsă de o manieră foarte clară și hotărâtă: “…națiunea română din Ungaria și Transilvania este hotărâtă a pieri decât a suferi mai departe sclavie și oprimare și că nu dorește a stăpâni asupra altor neamuri, fiind gata de a asigura pe teritoriul său fiecărui popor libertatea națională…”
Convocarea Marii
Adunări Naționale
de la Alba Iulia
Aceasta a fost făcută de către Marele Sfat Național la 20 noiembrie 1918, în textul convocării fiind precizată modalitatea de alegere a membrilor ei.
Către locul de desfășurare a acesteia au început să se îndrepte grupurile de participanți încă din ziua de vineri, 29 noiembrie 1918. Duminică, 1 decembrie 1918, cei 1228 de membri ai Marelui Sfat Național s-au întrunit la Sala Cazinoului Militar (Cercului Militar) din Alba Iulia. Mulțimea participanților la actul istoric, al căror număr se ridică la peste 100.000, a fost adunată pe platoul din spatele cetății, pe locul numit astăzi Câmpul lui Horea, în fața actualei Catedrale ortodoxe.
După o scurtă cuvântare, președintele Adunării, Gheorghe Pop de Băsești, care era foarte suferind, dar dorise să fie prezent (avea să moară două luni mai târziu), a rostit: “Declar Adunarea Națională a tuturor românilor din Transilvania și Ungaria deschisă”. Un alt fruntaș, Vasile Goldiș, a supus celor prezenți Rezoluția de Unire. A doua zi, 2 decembrie 1918, a avut loc în Sala Tribunalului din Alba Iulia prima întrunire a Marelui Sfat Național, pentru a alege Biroul acestuia, Consiliul Dirigent (cu rol de guvern) și membrii delegației ce trebuiau să plece la București pentru a prezenta regelui și guvernului actele adoptate de către Marea Adunare Națională.
Printre cei prezenți la această Mare Adunare Națională de la Alba Iulia au fost și foarte mulți mureșeni. Se disting în acest sens figurile lui Ion Chinezu și cea a lui Simion C. Mândrescu, care militaseră și anterior pentru Unire.
O viziune
profund umanistă
Născut la Sântana de Mureș, la 15 august 1884, într-o modestă familie de țărani, Ion Chinezu a studiat literatura și filologia romanică la Budapesta și București.
Ca bursier al Universității din Cluj, a audiat la Paris cursurile de estetică ale lui Victor Basch, precum și cele de literatură comparată ale lui F. Baldensperger și P. Hazard. Teza sa  de doctorat, “Aspecte din literatura maghiară ardeleană, 1919- 1929”, susținută la Cluj în 1930, a fost foarte apreciată de Nicolae Iorga, care l-a situat pe Ion Chinezu în rândurile celor mai apreciați exegeți ai literaturii maghiare din acea vreme.
Luptând
pentru Unire
În anul 1918 era încă student la Budapesta, fapt care nu l-a împiedicat pe tânărul Ion Chinezu să participe activ la dezbaterile politice și evenimentele hotărâtoare care se petreceau în capitala maghiară. Era un an crucial în istoria europeană, un imperiu în agonie – Imperiul Austro- Ungar- se prăbușea în mod definitiv.
A revenit la Târgu Mureș și împreună cu D. Antal, fost coleg de studii la Budapesta,  au mobilizat țăranii din satele mureșene să trimită delegați la Alba- Iulia la 1 Decembrie 1918. Peste ani, în 1936, în revista sa “Gând românesc”, rememorând acele clipe, Ion Chinezu scria : “…Abia întorși dintr-un război care a semănat jalea în mai toate casele, acești țărani n-au pregetat să pornească la drum în toi de iarnă, pentru ca prin prezența lor să întărească hotărârile ce urmau să fie luate în istorica cetate.”
Toată viața a rămas un patriot român, dar în același timp un spirit tolerant și umanist. Nici chiar refugiul la București după Dictatul de la Viena, din august 1940, nu l-a clintit din convingerile sale.
Reîntors în Transilvania în 1945, a continuat – până la moartea sa, petrecută în 1966 – să se dedice traducerilor din scriitori germani, printre care Thomas Mann și Ana Seghers, dar mai ales din operele unor scriitori maghiari, precum : Jokai Mor, Szemler Ferenc, Suto Andras, Szasz Janos ș.a.
Un destin paralel
Un alt mureșean cu un destin aparte – și oarecum paralel cu cel al lui Ion Chinezu – a fost Simion C. Mândrescu.  
Născut în 1868 la Râpa de Jos, în județul Mureș, el reprezintă cazul tipic de intelectual român din Transilvania, care în condițiile oprimării austro-ungare a găsit de cuviință să se împlinească spiritual în vechiul Regat al României. Personalitate cunoscută a mediului cultural românesc de la început de secol XX, Simion C. Mândrescu s-a implicat activ și total în lupta românilor ardeleni din țară și din afara ei, pentru realizarea Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918.
Mândrescu a urmat clasele primare la Râpa de Jos, gimnaziul la Sibiu, iar apoi Liceul grăniceresc din Năsăud. Aici l-a cunoscut pe George Coșbuc cu care a legat o strânsă și statornică prietenie. Studiile liceale le-a terminat însă la București, unde a urmat și cursurile Facultății de litere și filozofie, avându-i ca profesori pe eminenții Al. Odobescu, B. P. Hașdeu, V. A. Urechia, Grigore Tocilescu și Titu Maiorescu.
În 1899 a primit o bursă pentru a urma un doctorat în filozofie la Universitatea din Berlin.
Întors în țară a activat ca profesor la Liceul Național din Iași, dar în 1904 s-a reîntors la București, fiind numit titular al primei catedre universitare de limba și literatura germană de la noi, ce se înființase chiar în acel an. Mândrescu a fost, de altfel, cel care a condus această catedră între anii 1904-1937.
Izbucnirea primului război mondial în 1914 și evoluțiile din primii doi ani – perioadă în care România a fost neutră – l-au determinat pe Mândrescu să fie și mai activ în încercarea sa de a creea un curent de opinie cât mai favorabil intrării României în război de partea puterilor Antantei.
O contribuție deosebită a avut la organizarea în 1915 a “Congresului românilor de peste hotare aflători în țară”. Aici el spunea : “…niciodată interesele întregului neam n-au fost mai amenințate ca astăzi…ne punem la dispoziția guvernului român averea și viața noastră, pentru înfăptuirea unirii tuturor românilor.”
În condițiile grele în care se afla România în vara anului 1917, cu aproape două treimi din teritoriul național ocupat,  Mândrescu a propus “Asociației profesorilor universitari”, – asociație din care făcea și el parte – să trimită mai mulți profesori în străinătate pentru a face propagandă cauzei românești.
Din septembrie 1917 și până la începutul lunii aprilie 1918, Mândrescu s-a aflat în Franța împreună cu o delegație de profesori. S-a întâlnit cu oameni politici francezi, a dat interviuri, a scris articole publicate în diferite ziare franceze, precum :  “Le Temps”, “La petite Republique”, “La Roumanie” și “L’Eveil” atrăgând atenția internațională asupra situației grele în care se afla statul român amenințat cu dispariția și a situației românilor ardeleni din statul austro-ungar siliți să lupte pentru o cauză care nu era a lor. În aprilie 1918, Mândrescu împreună cu dr. N. Lupu, D. Drăghicescu, Benedetto Luca și Gh. Mironescu, s-a aflat în Italia, unde a participat la lucrările Congresului naționalităților oprimate din monarhie, congres care a proclamat dreptul acestor naționalități la autodeterminare, până la despărțirea de statul austro-ungar.
Cu foarte mari greutăți, Mândrescu a reușit să obțină în cele din urmă aprobarea statului italian de a se constitui aici, în Italia, o legiune de voluntari români din prizonierii de război ardeleni din fosta armată austro-ungară, aflați în acel moment în lagărele de prizonieri de la Citta – ducale, Avezano și Pietra- Lata. Această legiune, odată formată, a luptat cu succes în cadrul armatei italiene, la Nervasa, Ponte Priulo și Asiago.

Show More

Related Articles

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Back to top button
Close