Din gospodărie la muzeu

În Rușii Munți, tradiția populară s-a mutat la muzeu. Aici putem vedea gospodăria veche țărănească, de pe Valea Mureșului, încărcată de valori spirituale, scrierea chirilică a credinței, costume populare vechi de sute de ani. Din peisaj nu putea lipsi stâna, cu ustensilele specifice, iar o istorie aparte are și caietul cârciumarului.

Muzeul țăranului român din localitatea Rușii Munți, ne-a surprins prin varietatea și frumusețea exponatelor, unele vechi de sute de ani. Structura interiorului casei țărănești tradiționale, este reprezentată fidel, toate obiectele existente aici provenind de la localnicii care, până nu demult, le foloseau în viața de zi cu zi.

Blide, linguri, ștergare

Blidarul, piesa de rezistență a bucătăriei țărănești, încărcat de blide de lut, liunguri și liunguroaie din lemn, modelate și sculptate, în general, de stăpânul casei, este cel care atrage mai întâi privirile. “Interiorul bucătăriei vechi, de la țară, a fost unul foarte viu, atât prin materialele din care erau confecționate, cît și prin coloritul deosebit de variat. Dealtfel, pofta de culoare se regăsește în toate obiectele casei”, ne spune Lucian Colceriu, custodele muzeului. Covoarele, scoarțele, carpetele și păretarele, din lână toarsă și vopsită de “boreasa” casei, au fost țesute în serile lungi de iarnă, în șezătorile satului, când frumusețea poveștilor, spuse la gura sobei, s-a împletit armonios cu ițele războiului de țesut. Fețele de pernă, fețele de masă, ștergarele și șervețelele țesute și ele “în cinci ițe”, costumele populare cu iile de borangic subțire cusute pe fir, au pus la grea încercare imaginația fiecărei “creatoare”, deoarece aceste “cusături” urmau să fie o parte importantă a zestrei, pe care fetele o primeau la măritiș. În ziua nunții, zestrea fetei era încărcată pe un car de lemn (prezent și el în muzeu) și plimbată prin sat, odată cu alaiul de nuntași, pentru ca toată suflarea să poată vedea că “fata nu e doar frumoasă, ci e vrednică și pregătită cum trebuie pentru măritiș”, ne spune Lucian Colceriu.

Fiecare exponat în parte este unicat, dar valoarea este în primul rând una spirituală, deoarece la începutul fiecărei activități, țăranul român, om credincios, invoca ajutorul lui Dumnezeu. Icoane vechi, cruci și cruciulițe, candele cu ulei sfințit, rozare, precum și o Biblie cu scriere chirilică, datată 1844, sunt și ele prezente în acest muzeu. Ca și în casa țăranului, aceste obiecte de cult sunt poziționate pe peretele de la răsărit.

Stâna satului

Una dintre activitățile văii Mureșului, oieritul, este bogat reprezentată. Gălețile de lemn pentru muls, “bodârlaiele” în care se făcea untul, “budaca” în care se închega laptele pentru brânză, “liungura” cu care urda era pusă în “săcuieț”, “șterțul” din nuiele de mesteacăn, folosit pentru amestecat laptele dat la fiert, atunci când au devenit “desuete pentru viața la țară” nu au fost aruncate, ci și-au găsit adăpost în muzeu. Astăzi ciobanii s-au modernizat, iar de la stâne au dispărut până și proverbialii măgăruși. Totuși păstorii nu au renunțat la cojocul lung din blană de oaie, la “pieptarul cu cănaci” și la balanța cu brațe de lemn, care, consideră ei, “este mai de încredere decât noile cântare electronice”.

Dar oriunde s-ar fi aflat oamenii, orice activitate ar fi avut, o parte a timpului zilnic, era (și este) destinat cârciumii, locul unde se făceau schimb de informații, unele din ele considerate strict confidențiale, până când licorile ajunse de pe rafturi în pahare, dezlegau limbile. Dar cum mai trebuiau dezlegate și baierele pungii, au apărut și unele probleme…

…și așa au apărut conturile

Caietul cârciumarului, de acum un secol, este și el un exponat pus la loc de cinste în muzeu. În cele peste 100 de pagini îngălbenite de vreme, pe lângă intrările de produse pe care și le nota cu mare grijă, pe litere, în funcție de comercianții cu care făcea afaceri, erau notate și numele celor care “beau pe datorie”. În dreptul fiecărui nume era trecută data, cantitatea și valoarea consumației, după care “consăteanul” era pus să semneze de luare la cunoștință. Sumele adunate în “contul” fiecărui mușteriu diferă în funcție de încrederea de care se bucura în comunitate, dar și de disponibilitatea de plată. “Rău platnic”, patalamaua pusă odată, însemna că respectivul nu mai primea nimic pe datorie. Totuși, cum reiese din însemnări, se pare că în loc de bani cârciumarul accepta și produse. Lemnul de foc era primul acceptat. Apoi, urmau produse ca, porumb, grâu, făină, ouă. Când se ajungea la egalitate o luau de la capăt. Fascinanta poveste a vieții, trăită de țăranul român, cu grijile și bucuriile lui, cu activitățile zilnice, este strălucit redată în acest muzeu din Rușii Munți. Spațiul destinat acestei povești? Două încăperi. Dar am realizat că spațiul efectiv nu mai contează atunci când viața cuprinsă între pereți este una care stârnește imaginația.

Eugenia KISS