Distrugerea elitelor

Lupta pentru acapararea puterii politice la jumătatea anilor ’50 a căpătat forme de-a dreptul diabolice în întreaga țară. Răspândirea de zvonuri și acuze false, intimidarea fizică și amenințările cu moartea la adresa unor lideri de opinie recunoscuți ca atare erau cele mai des folosite mijloace din “logistica” aruncată în lupta politică de Partidul Comunist din România. Distrugerea vechilor elite mureșene a reprezentat primul obiectiv al Partidului Comunist local pentru acapararea puterii politice.

Prin bunăvoința unei persoane inimoase am intrat în posesia unei copii după un manuscris al dr. Eugen Nicoară, binecunoscută personalitate științifică și culturală din Reghin, autor al 27 de lucrări și studii cu caracter științific. L-am citit cu interes și apoi l-am mai recitit încă de două ori. Coroborând informațiile din manuscris cu informațiile din presa locală a anilor 1945-1946 pe care le aveam deja și cu informațiile cuprinse în excelentul studiu al lui Ilie Frandăș intitulat “Dr. Eugen Nicoară în confruntarea cu regimul comunist” (publicat în “Reghinul cultural” din 2004), am descoperit dimensiunea tragică a unei personalități de excepție. Cazul dr. Eugen Nicoară se încadrează într-un proces bine gândit, programat și planificat pe etape de către regimul comunist pentru distrugerea vechilor elite științifice și culturale. Comuniștii erau conștienți de faptul că omul în general și intelectualul în special, nu poate avea o existență autentică dacă îi sunt răpite sau anulate atribute ce dau sens și împlinire vieții sale: libertatea și spiritualitatea. Tocmai de aceea, anihilarea programată a unor dimensiuni ale existenței umane a reprezentat un scop bine definit al regimului comunist pentru că viața intelectualului aflat într-o perpetuă teamă și agonie, să îl transformă pe acesta într-o simplă ființă viețuitoare. Iar pentru un intelectual – dar nu numai pentru el – pierderea tradițiilor, a libertății de conștiință și opinie, a dreptului de a profesa, dar și a credinței, produce inevitabil moartea spirituală.

Metode împrumutate de la NKVD

În lupta pentru acapararea puterii politice, comuniștii nu jucau după regulile obișnuite, ci după cele împrumutate din arsenalul NKVD-ului sovietic. Compromiterea unor personalități locale a fost primul lor obiectiv. Printre persoanele vizate într-o primă etapă, pentru a fi compromise în preajma alegerilor din 1946 au fost Ioan Bozdog, Emil Aurel Dandea și dr. Eugen Nicoară, adevărați și respectați formatori de opinie. Un caz sugestiv în acest sens rămâne cel al dr. Eugen Nicoară, un om care s-a dedicat trup și suflet operei de binefacere față de comunitatea din Reghin căreia îi aparținea și căreia îi demonstrase prin fapte că-i aparține. A ridicat prin eforturi proprii un spital, l-a dotat în mod corespunzător și a fost un medic excepțional pentru toți cei care i-au fost pacienți. O conduită exemplară ca om și ca medic l-au făcut să fie foarte apreciat și respectat de mica comunitate reghineană. Tocmai de aceea, în cazul dr, Nicoară – un om de o mare competență profesională, dar și de o probitate morală exemplară – comuniștii mureșeni au considerat că numai compromiterea sa ar putea să-i scadă din popularitatea de care se bucura.

Mai întâi a fost calomnia

Campania împotriva sa a început pe data de 14 martie 1945 când Garda populară maghiară l-a arestat și l-a prezentat sovieticilor ca pe un dușman al poporului. A fost însă eliberat la intervenția personală a dr. Petru Groza întrucât Nicoară se cunoștea foarte bine cu fratele Prmului-ministru, Victor Groza, devenit prefect al județului Mureș. Campania împotriva dr. Nicoară a continuat însă cu și mai mare virulență în anul următor. Pe data de 6 august 1946, ziarul “Ardealul Nou”, creație a comuniștilor mureșeni, pulicație deghizată în “ziar democrat și independent” cum se autointitula, publica un articol intitulat “Neomenia dr. Nicoară”. “Dr. Nicoară îi arde de plimbări și propagandă în dauna democrației, scria autorul articolului, iar bolnavii zac în spital fără nicio îngrijire”. “Prin purtarea sa, continua același autor făcând referire tot la dr. Nicoară, a dat un exemplu de fals creștin, medic inconștient, un adevărat dușman al poporului. Populația cinstită din Reghin știe că în spatele dr. Nicoară stau fruntașii maniști care urăsc adânc poporul”. Un grup sindical avându-l în frunte pe un oarecare Tina Francisc, țigan din Gurghiu, a fost însărcinat să cerceteze presupusele abuzuri ale dr. Nicoară împotriva unor pacienți din spital. Concomitent cu această cercetare, campania de calomniere a continuat. Într-un alt articol se arăta: “Delegația condusă de dl. Tina s-a prezentat la spital. Dl. Nicoară i-a oferit dl. Tina 500.000 de lei pentru aranjarea chestiei”. Articolul era foarte bine plasat și în pagină. Deasupra articolului denigrator la adresa lui Eugen Nicoară, cu litere mari, un titlu “incendiar”: “Senzaționalele declarații ale generalului Aldea – mersul anchetei organizațiilor teroriste”. Impactul trebuia să fie deosebit pentru cititori pentru că mesajul subliminal transmis era acela unei legături posibile între toți “dușmanii poporului”, ori de unde și ori cine ar fi fost ei.

Intimidările se înmulțesc

Au urmat mereu alte abuzuri împotriva dr. Eugen Nicoară, de la unele de-a dreptul grosolane, la altele rafinate, menite să-i distrugă forța morală. În 1947 a fost pensionat forțat cu o pensie de mizerie, iar în 1950 i s-a naționalizat casa. Alte și alte confiscări abuzive și în cele din urmă arestarea sa, pe data de 15 aprilie 1952, au venit să întregească cortegiul de suferințe la care a fost supus doctorul. În cei doi ani de detenție care au urmat, a trecut prin închisorile Ghencea, Fundulea, Delta Dunării și Târgu Mureș. Chiar și soția sa a fost arestată și închisă pentru un timp. După ieșirea din închisoare a dr. Eugen Nicoară, autoritățile reghinene au refuzat să-i asigure un loc de muncă așa cum ar fi fost firesc. Pentru a se putea întreține a lucrat un timp la Spitalul Sânmartin-Ciuc. Pe data de 9 februarie 1962, dr. Nicoară a fost arestat din nou pe motivul că ar “deține aur”. După patru luni de reținere abuzivă a fost eliberat, fără a i se restitui însă obiectele confiscate printre care și o frumoasă și interesantă colecție de monede vechi de aur și argint. Miliția din Reghin, la indicația conducerii locale a P.C.R., a trecut iar la intimidări și umilințe împotriva doctorului Nicoară. Pe data de 24 octombrie 1965 i-a fost reținut permisul de conducere auto pe care îl avea de la data de 1 martie 1929, obligându-l să dea un nou examen. Nicoară a luat examenul, dar restituirea permisului a fost mereu amânată sub diferite pretexte. “Îndeplinesc toate condițiile cerute de lege și regulamente, scria doctorul către Milița locală. Văd bine, citesc și operez fără ochelari, dantura îmi este intactă…nu pot să înțeleg amânarea pe care o întâmpin la eliberarea carnetului…”

Eternul idealist

Cu siguranță că dr. Eugen Nicoară a fost un etern idealist care a crezut că tot ceea ce i s-a întâmplat a fost doar consecință a invidiei de care fiecare om are parte în viață. Numai așa se explică perseverența cu care a continuat să facă memorii peste memorii conducerii locale de partid și de stat, diferitelor ministere arătând că a fost victima unor abuzuri nemeritate. Toate acestea în speranța unei iluzorii dreptăți. O luptă inegală, purtată într-un mod idealist cu “caracatița” puterii comuniste. Cazul său său rămâne însă în același timp și unul emblematic în ceea ce privește modul cum înțelegea regimul comunist lupta de clasă cu – mai mult sau mai puțin – adversarii săi politici: calomnierea, intimidarea și arestarea, iar cel mai adesea distrugerea psihică sau chiar fizică a acestora. Față de un asemenea trecut istoric încărcat, din care volens-nolens am făcut parte și la care uneori am fost mai mult sau mai puțin părtași, un regim mereu scuzat și justificat, cred că avem o minimă datorie morală: se cuvine ca asemenea cazuri precum cel al dr. Eugen Nicoară să fie scoase din groapa comună a uitării vinovate.

În calea uitării

“…În cursul vieții mele, din copilărie începând până în pragul celor optzeci de ani, am avut ocazia să cunosc aproape pe toți bărbații de seamă din această parte a Ardealului, care bărbați s-au distins prin munca depusă neîncetat pentru ridicarea neamului lor pe teren social, cultural și național, mânați fiind de iubirea lor de neam. Doresc cu dorință mare să amintesc aici, pe scurt măcar, numele acestor vrednici bărbați mureșeni ca nu cumva prin trecerea timpului să se facă cu totul uitați și neștiuți… Încerc să îndeplinesc acest deziderat pe măsura posibilităților mele și cer iertare cititorilor pentru faptul că nu am putut face mai mult…”

(Din manuscrisul dr. Eugen Nicoară)

Nicolae BALINT