Erasmus din Rotterdam
Erasmus din Rotterdam a reprezentat cu convingere si însufletire ideea ca omenirea putea deveni, prin cultura, mai buna decât era si ca “umanizarea” ei avea sa puna capat, în cele din urma, “discordiei” ce framânta atât de cumplit lumea, facând-o atât de nenorocita. “Concordia” ce urma sa domneasca atunci avea sa faca imposibile conflictele armate care, în brutalitatea lor, erau cele mai mari rele ce chinuiau lumea – mai mari decât cataclismele fizice, care erau cel putin inconstiente.
Dupa toate probabilitatile, Erasmus din Rotterdam s-a nascut în 1466, dintr-o legatura nelegitima. Un tânar calugar olandez, Geert de Praet, din Goda, fugise din manastirea în care-l pusese, fara voia lui, familia si, în viata ratacitoare pe care o ducea, a facut cunostinta cu fiica unui medic din Sevenberg, al carui nume de botez, singurul care s-a pastrat, era Margareta. Din dragostea lor vinovata a luat nastere copilul Geert Geerts – adica, în limba olandeza, Geert al lui Geert. Mai târziu, umanistul care a iesit din acel nefericit copil si-a luat, spre a-si ironiza singur originea, numele latino-grec Desiderius Erasmus, care însemna din punct de vedere filologic “doritul mult-iubit”.
O viata monahala
fara vocatie
Prima educatie i-au dat-o parintii, la Gouda, pâna la vârsta de noua ani, când, fiindca avea o voce frumoasa, a fost trimis la Utrecht, spre a cânta în corul catedralei, urmând în acelasi timp cursurile scolii ce functiona pe lânga ea. Erasmus nu prea avea ureche muzicala, asa ca a trecut la studiul limbilor si literaturilor clasice la scoala din Deventer. Progresele repezi pe care le-a facut în acest studiu i-au surprins pe profesorii lui.
Din nefericire, precocele elev n-a putut urma pâna la sfârsit cursurile scolii. O epidemie de ciuma i-a rapit mama si nu mult dupa aceea i-a murit si tatal. Rudele l-au destinat, ca sa-si usureze sarcina, vietii monahale – în care scop l-au internat în scoala “Fratilor vietii comune” din Herzogenbusch, unde trebuia sa se pregateasca pentru a intra într-o manastire, atunci când avea sa împlineasca vârsta ceruta. Acolo, în mijlocul unei secte religioase cu pronuntate tendinte mistice, a petrecut el câtiva ani, fara a fi simtit nascându-se în sufletul sau vreo înclinare spre ascetismul monastic.
În 1486, Erasmus a intrat în manastirea augustinilor de la Steyn, de lânga Gouda, dar nu din vocatie religioasa, ci din dorinta de a se folosi de biblioteca acelei manastiri, care trecea drept cea mai buna din regiune. În lipsa mijloacelor materiale necesare, nu avea alt mijloc de a se cultiva.
I s-a reprosat ca citea mai mult operele profane ale scriitorilor clasici greco-romani decât cartile edificatoare ale parintilor Bisericii. Dintre scrierile umanistilor din timpul Renasterii se pare ca l-au interesat mai mult cele ale lui Lorenzo Valla. Erasmus si-a dorit sa ia cunostinta cu învatatii straini, în special cu umanistii italieni. A fost recomandat episcopului din Cambrai, care îsi propusese sa întreprinda o vizita la Roma, ca secretar, pentru ca stia foarte bine limba latina. S-a dus la Cambrai, dar vizita la Roma nu a mai avut loc.
Paris, Londra, Roma
Episcopul l-a ajutat cu bani sa plece la Paris pentru a-si continua studiile, la Colegiul Montaigu. În colegiul respectiv învatamântul era scolastic, abstract si obscur, aproape ininteligibil. Erasmus a ales sa dea lectii particulare, care i-au permis sa traiasca independent. L-a cunoscut pe Thomas Morus, pe atunci student, cu care a ramas prieten toata viata.
Între 1497 si 1505, Erasmus a facut de mai multe ori drumul între Londra si Paris. În Anglia nu-i cerceta nimeni originea, nu-i imputa nimeni nasterea nelegitima, nu-i controla nimeni îndeplinirea îndatoririlor religioase; era pretuit numai pentru spiritul sau patrunzator, pentru cunostintele sale întinse, pentru limba latina, curata si eleganta, pe care o vorbea.
Erasmus a fost bine primit de cercurile aristocratice engleze si a încântat lumea intelectuala în care se misca. A izbutit sa atraga atentia si sa-si asigure simpatiile cercurilor culte din alte tari, printr-o lucrare, un dictionar de citate din autori clasici, greci si latini. În 1500, lucrarea a parut la Paris sub titlul Adagia.
În 1505, Universitatea din Cambridge l-a însarcinat sa faca pentru studentii ei un curs de limba si literatura greaca. În anul urmator, a luat drumul Italiei. S-a oprit la Torino, unde a obtinut titlul de doctor în teologie. S-a oprit apoi la Venetia, dupa care a ajuns la Roma, trecând prin Bologna, Padua si Siena.
Cercurile ecleziastice din jurul scaunului papal l-au primit bine, l-au dezlegat de juramântul calugaresc, i-au permis sa se îmbrace civil. Curia Romana avea nevoie de un bun cunoscator al limbii latine, mai ales pentru redactarea corespondentei, dar Erasmus nu s-a putut hotarî sa ramâna al Roma.
La curtile regilor
În 1509, tronul Angliei a fost ocupat de Henric al VIII-lea, pe care Erasmus îl cunoscuse mai înainte ca print mostenitor si care i se aratase foarte favorabil. Ca urmare, s-a întors în Anglia, prin Elvetia, Germania si Tarile de Jos. Cancelarul Universitatii din Cambridge, episcopul John Fischer, i-a oferit o catedra de limba si literatura greaca si l-a însarcinat sa faca un curs de teologie la Queens-College.
Sanatatea lui Erasmus a fost întotdeauna delicata, iar clima insulara nu i-a fost prea favorabila. Marele învatat si-a întors din nou privirile spre Italia, unde clima era mult mai blânda si unde se suise pe tronul pontifical, sub numele de Leon al X-lea, cardinalul Giovanni de Medici, care îi aratase, la trecerea lui prin Roma, o prietenie deosebita. Erasmus n-a ajuns decât pâna în Elvetia. La Basel a tiparit o editie greaca si o traducere latina a Noului Testament. Pentru ca n-a fost invitat sa-si prezinte omagiile noului papa, s-a întors în Anglia.
În 1516, Erasmus a primit oferta regelui Spaniei si a Tarilor de Jos, care avea sa devina ulterior împarat german si sa ramâna în istorie sub numele de Carol Quintul. Regele i-a oferit o retributie de 400 de florini anual si titlul de consilier regal, fara nici o obligatie precisa, ramânând ca Erasmus sa fie consultat în anumite probleme ce tineau de competenta lui speciala. Era, în fond, un dar discret ce i se facea umanistului care ajunsese cunoscut si pretuit de întreaga lume culta europeana.
Regele Carol a intervenit chiar pe lânga papa Leon al X-lea, rugându-l sa-i acorde lui Erasmus un episcopat în Tarile de Jos, dar aceasta interventie n-a avut nici un succes. La acea data, Erasmus, care ajunsese la vârsta de cincizeci de ani, se bucura, gratie lucrarilor publicate pâna atunci, de o notorietate care, pe lânga unele satisfactii, i-a atras si multe neplaceri. Tocmai pentru ca era atât de cunoscut si de pretuit, i s-a cerut, cu o staruinta necrutatoare, sa se pronunte, clar si categoric, în conflictele ideologice care-i framântau pe contemporanii sai, în cele religioase mai ales. Acest fapt i-a tulburat adânc tot restul vietii.
Dusmanit din toate partile, dar mai mult din partea protestantilor, Erasmus a fost nevoit sa se refugieze la Freiburg, în Breisgan. Neputându-se însa împaca cu clima de acolo – si simtindu-si, poate, sfârsitul apropiat -, a vrut sa se întoarca în Tarile de Jos, ca sa revada locul în care s-a nascut. În trecerea prin Basel a cazut grav bolnav. A murit în noaptea de 11 spre 12 iulie 1536, fara asistenta nici uneia din Biserici – nici a celei vechi, pe care n-o aparase, nici a celei noi, pe care n-o ajutase.
Ioan BOTIS
Cel mai mare învatat
al Renasterii
“Erasmus din Rotterdam a avut o nevoie exclusivista si intransigenta de independenta intelectuala. Acest învatat – cel mai mare, poate, prin vastitatea eruditiei si multilateralitatea activitatii sale, din câti a avut Renasterea – s-a ferit cu hotarâre sa adere, clar si categoric, la vreuna din directiile de capetenie ale cugetarii omenesti, din antichitate, din evul mediu si din timpul sau. El a înteles sa lupte numai pentru libertatea gândirii si, pentru ca sa poata duce o asemenea lupta cu cât mai multa autoritate, n-a vrut sa dea nimanui impresia ca “pleda” pentru vreuna din doctrinele ce veneau adesea în conflict, fie în disputele filozofice, fie în framântarile religioase care luasera proportii îngrijoratoare. Era însa întotdeauna gata sa recunoasca nu numai deschis, dar si cu elogii, ceea ce i se parea îndreptatit în parerile altora. Este caracteristica, din acest punct de vedere, atitudinea lui în luptele dintre catolici si protestanti.” – P.P.Negulescu, Filozofia Renasterii.
Primul european, primul cosmopolit
“Netraind statornic în nici o tara, dar fiind acasa în toate, acest prim european, acest prim cosmopolit constient nu admitea preponderenta nici unei natiuni asupra celorlalte. si cum îsi impusese sa nu judece popoarele decât dupa spiritele cele mai culte si mai nobile, dupa elitele lor, adica, toate i se parea ca erau sau ca puteau deveni vrednice de a fi respectate si iubite. A strânge laolalta pe intelectuali, pe oamenii cu sentimente înalte, din toate tarile, din toate rasele, din toate clasele, a fost tinta mareata a întregii sale vieti… Era convingerea sa profunda ca civilizatia era capabila sa faca pe oameni mai buni… Atât el, cât si adeptii lui, sperau ca întinderea culturii avea sa dezvolte facultatile morale, atât ale indivizilor, cât si ale popoarelor. Iar problema unei complete armonizari a vietii i se parea ca putea fi dezlegata prin umanizarea oamenilor, pe care o credea nu numai posibila, ci si apropiata.” – Stefan Zweig, Triumph und Tragik des Erasmus von Rotterdam.
Elogiul Nebuniei
În Elogiul Nebuniei, lucrare scrisa în doar sapte zile, Erasmus a adus în forme glumete, dar nu mai putin eficace, critici foarte aspre nu numai teologiei oficiale, batjocorind formele ei scolastice, dar si ierarhiei romane, adica papilor, cardinalilor, episcopilor, ale caror abuzuri le-a denuntat cu o ironie plina de cruzime. “Eruditul cu vaste cunostinte, criticul sever al timpului, umoristul muscator, colaboreaza acolo în chip fratesc. În nici una din celelalte scrieri ale lui nu putem cunoaste si recunoaste pe Erasm, ca maestru, decât în aceasta opera, cea mai renumita desigur si, în acelasi timp, cea care a rezistat mai cu succes îmbatrânirii”, afirma Stefan Zweig.
Erasmus a adus pe scena Nebunia ce stapânea lumea, punând-o sa-si faca singura apologia sau, mai exact, elogiul. “Nu ma îndoiesc ca se vor gasi unii cu intentii rautacioase, care vor zice ca asemenea fleacuri sunt nevrednice de un teolog, ca asemenea ironii nu sunt potrivite cu modestia ce se impune crestinilor, ba chiar îmi vor imputa, poate, ca trezesc rautatea comediei vechi, ca ma dau la toata lumea, ca Lucian. Cât despre cei care vor gasi subiectul meu prea putin interesant, si se vor mira de tonul neserios si strengaresc cu care îl tratez, îi rog sa nu uite ca nu sunt cel dintâi care scrie în acest chip, ci urmez numai exemplul mai multor oameni mari… Altii, cu o minte mai asezata, vor judeca poate mai putin rau aceasta lucrare. Daca amorul propriu nu ma orbeste cu desavârsire, eu cred ca Elogiul Nebuniei nu este tocmai opera unui nebun”, spune Erasmus despre opera sa.
Între catolici si protestanti
Erasmus a relevat, înaintea lui Luther, neajunsurile de care suferea biserica romana; a fost chiar considerat, din aceasta cauza, ca un precursor al protestantismului. Acest fapt nu l-a împiedicat sa recunoasca meritele catolicismului, care izbutise sa dea lumii singura unitate de care se putuse bucura pâna atunci, adica unitatea spirituala a credintei. Erasmus a privit cu simpatie miscarea lui Luther, dar a gasit intransigenta lui nepotrivita cu spiritul evanghelic, pe are pretindea ca-l propovaduia si a dezaprobat fanatismul cu care Luther a dus lupta în contra “papismului”. Lui Luther i-a dat chiar sfaturi de moderatie.
Când atacurile îndreptate împotriva abuzurilor Bisericii de catre protagonistii miscarii protestante, în frunte cu Luther, Calvin, Zwingli si adeptii lor, au luat proportii mai mari si forme mai violente, Erasmus s-a vazut pus într-o situatie grea. Fiecare din partile aflate în conflict i-a cerut sa intervina în favoarea lor. Pentru ca refuzat, Erasmus a ajuns sa fie atacat si de protestanti si de catolici. Nu era usor sa ramâi neutru într-o perioada de pasiuni dezlantuite.
