Am încredere în bărbaţii care plâng

Viaţa ne face continuu duri şi ne determină să ne reprimăm orice sentimente. Ne este teamă că un dram de romantism ne face vulnerabili, ne este mereu teamă că cel din faţa noastră, pe care nu ezităm să-l numim “jumătatea mea” ne va trăda de cum întoarcem spatele. De ce oare simţim atât de acut pericolul trădării? Oare nu pentru că ştim cât de repede suntem dispuşi, la rândul nostru, să trădăm? Oare nu pentru că simţim mereu că “altceva” poate însemna mai bine?
Am rămas uimită de un fenomen. De sensibilitatea crescândă a sentimentelor bărbaţilor şi de scăderea sincerităţii femeilor. Da, bărbaţii sunt nişte infideli prin natura lor, da sunt mereu cu ochii în căutare, dar asta nu înseamnă nici pe departe că sufletul lor trădează. Am rămas uimită să văd suferinţa bărbatului în faţa dorului şi a dragostei. Am rămas uimită să văd lacrimi triste sau fericite. Pot spune că oricât am încerca noi, femeile să dăm amploare sentimentelor, nu le putem egala sensibilitatea. Noi am devenit tot mai perfide, perverse şi pragmatice iar ei au început să ocupe poziţii defensive. Nici într-un caz, nici în altul nu vorbesc de aventurieri; vorbesc de persoane care trăiesc sau vor să atingă dragostea. Da, este adevărat că în viaţa de zi cu zi ei sunt cei duri şi noi cele care avem nevoie de protecţie. Sau pretindem că avem pentru că de multe ori sub fusta scurtă care dezvăluie forme îmbietoare sau sub zâmbetul cald ascundem dorinţa de a domina, de a-l da la o parte, de a-l face să se simtă doar o fiinţă măruntă cu instincte animalice, de a-i provoca remuşcări. Se observă foarte uşor că femeia nu este hărţuită, ea doreşte să fie hărţuită, provoacă asta. Iarăşi exclud brutele care indiferent de cum arăţi te-ar trânti la podea. Vorbesc de acel bărbat pe care l-am lăsat cu o lacrimă atârnându-i de pleoape şi care privea într-un viitor în care nu se mai putea vorbi despre “noi”, vorbesc de acel bărbat care ştie să iubească, dar nu uită să respecte, vorbesc de acel bărbat care când îi aude vocea ei la telefon se topeşte de fericire. Vorbesc chiar şi de acel bărbat, unul dintre capii mafiei siciliene, care a fost capturat din cauză ca a vrut să-şi vadă iubita, o româncuţă de-a noastră. ….(scrie tu cum îl cheama, Schiapore sau aşa ceva) a fost capturat din cauză că iubea; probabil şi-a dat seama că riscă să fie prins dacă se întâneşte cu iubita lui, ştiindu-se în vizorul carabinierilor, că doar o fi văzut şi el cel puţin un film din această serie la viaţa lui. Dar a riscat şi asta înseamnă dragoste. Nu are rost să punem în discuţie câţi oameni a ucis sau a ordonat să se ucidă, nici ce a mai făcut. Acum discutăm despre iubire. Sunt alţii care omoară încet, în fiecare zi. Omoară speranţa şi înteţesc ura iar pe ei nu-i întreabă nimeni de ce. Şi nici măcar nu au nimic în inimă iar în cap doar bani şi putere.
Aşadar, cred în bărbaţii care pot să plângă pentru că, fiecare lacrimă a lor face mai mult decât o mie de cuvinte.